Intelectualilor li s-a reproşat ba că se implică în politică şi în tot ceea ce ţine de civic, amînînd scrierea unor opere esenţiale, ba că, dimpotrivă, sînt apolitici, egoişti, fără preocupare pentru problemele care îi frămîntă pe toţi. Cum vedeţi dvs. această ecuaţie destul de dificilă?

Magda Cârneci: Mă întreb retoric de ce atît de puţini politologi, sociologi, filosofi, istorici, antropologi au intrat în arena publică după 1989 şi au ajuns să se impună în dezbaterea publică, care ar fi avut nevoie atît de mult de punctele lor de vedere experte şi angajate. E adevărat că în anii ‘90 şi pînă spre mijlocul anilor 2000 au existat cîteva voci ascultate şi respectate din aceste domenii, dar spre începutul deceniului actual ne-am cam întors la situaţia de „vizibilitate discretă” a acestui tip de intelectuali. Să se explice această carenţă prin numărul redus de specialişti ai acestor ocupaţii intelectuale în spaţiul românesc, prin dificultatea de a se adapta la noua situaţie profesional-existenţială post-1989, confuză şi instabilă, prin faptul că mulţi au plecat în străinătate, sau prin vechile obişnuinţe ale pasivităţii, conformismului şi retragerii în confortul profesionalităţii şi al intimităţii individualiste, regăsite în faţa unei realităţi din ce în ce mai complexe şi mai anomice? Să se datoreze acest fapt schimbării, slăbirii, impalidării statutului de „intelectual public” în actuala conjunctură mediatică, mult mai concurenţială, în care jurnaliştii de televiziuni private au ajuns mai ascultaţi decît „rezoneurii” de altădată ?

De fapt, între polul „conştiinţei angajate” şi polul „excelenţei profesionale” există o scală cu multe trepte pe care nu e întotdeauna uşor să te situezi. Adesea e greu să găseşti justa măsură între postura de „spectator angajat” a lui Raymond Aron sau cea de „păzitor al valorilor” a lui Julien Benda, pe de o parte, şi, pe de altă