Literatura română, cultă sau populară, a subliniat încă din scrierile cărturarilor sau din primele momente ale ei, aspectul tocmelii, al târguielii, sau, cum ar fi numit în ziua de azi, al negocierii.

Probabil dintr-o teamă existenţială datorată unei instabilităţi politice (spre a aminti doar invaziile tătarilor, năvălirile otomanilor sau jugul şi tertipurile înşelătoare ale fanarioţilor), a unei lipse continue, generate de situaţia economică grea prin care românii au fost nevoiţi, generaţii la rând, să treacă, în mod aprioric strămoşii şi conaţionalii noştri au fost constrânşi la a nu da pasărea din mână pe cea de pe gard şi la a definitiva, de la bun început, termenii şi ecuaţia tocmelii.

Prin definiţie neobişnuit cu o situaţie de gen win-win, românul a încercat, dintotdeauna, datorită unei moşteniri pe care a avut-o probabil din linie ancestrală, „să tragă foc la oala lui” şi să clădească termenii târguielii. Ei anticipează atât o situaţie conflictuală posterioară actului propriu-zis al tocmelii, cât şi gustul amar pe care o situaţie de genul păcălelii îl lasă.

Societatea post-decembristă este plină de tocmeli împinse până la păcăleli din care, întotdeauna, omul de rând a rămas cel păgubit (şi nu e aici nici locul, nici cazul să insistăm pe diferitele aspecte ale acestor afaceri, jocuri, speculaţii financiare care au săpat prăpastia neîncrederii în ceilalţi, în cele afişate sau chiar în prieteni).

Până la urmă tot noi am scos şi celebra zicală „Cum te înşală prietenul nu te înşală nimeni”, convinşi şi conştienţi fiind că prietenul este cel care ne ştie, de aproape, păsurile sau problemele, slăbiciunile şi momentele de scăpare. Şi dacă la începutul secolului, ba chiar până după cele două războaie mondiale sintagma pe cuvântul meu de negustor era o garanţie a seriozităţii, a certitudinii, a calităţii, acum a devenit o mare ş