Știu că e mijloc de august și toți vă gândiți ori sunteți la mare, la un grătar, ori un ștrand. Că nu vă arde de citit, ci doar soarele. Și până la urmă, de ce să citiți, de ce să înmagazinați informații, să luptați pentru diplome… ce faceți cu ele?

Sunt tot felul de proverbe, de genul „Ai carte, ai parte!”, contrazise grav de realitate. Poți să fii tobă de carte, dacă vărul ori nașul nu e sus la minister, e greu să răzbați.

Înainte de ’89 și în primul deceniu de după, românii se buluceau spre universități, năvăleau ca hunii lui Atilla în pârjolul european. Nu din prea multă dragoste pentru cunoaștere, ori pentru vreo perspectivă dată de finalizarea studiilor, ci aveau un scop pragmatic, bine definit: să scape de armată. Că ăsta era marele avantaj al avutului de carte: aveai parte doar de 6 luni sub arme, nu de un an ca gloata.

Cum au scos obligativitatea armatei, cum facultatea a devenit ceva desuet, și-a pierdut scopul aparent secundar, pentru mulți principal.

Am văzut pe nu mai știu ce site-uri că bătălia pe locuri continuă la unele specializări: 8 pe loc la Jurnalism, vreo 10 bucăți la Științe politice. Ce siguranță vă dau facultățile cu pricina? Realitatea e puțin crudă, facultățile din România nu prea au vreo valoare. Argumentul: niciuna dintre universitățile autohtone nu e în Top 500 mondial. Se făcea că pe la începutul anilor 2000, Universitatea Babeș Bolyai din Cluj se agăța să rămână pe ultimele locuri din top.

Care sunt motivele ce au dus la acest regres? Numeroase: lipsa de perspectivă ca urmare a încheierii studiilor, oferta educațională care nu a fost în concordanță cu cerințele pieței, nepotismul dus (și) în continuare la extrem în cadrul facultăților românești, unde catedrele sunt lăsate moștenire.

Astfel, România educată a ajuns să arate ca o masă de ofuscați care flutură fiecare câte o diplomă, două, trei. Fă