Nu cred în sondaje. Mai ales în acelea care măsoară realităţi diafane precum credinţa sau optimismul, gradul de fericire sau reperele morale. Cred însă în capacitatea instrumentelor sociologice de a identifica şi astfel confirma anumite tendinţe. De a descrie, fie şi doar cantitativ, transformări de substanţă.
Un sondaj recent ajunge la concluzia că românii au încredere în instituţiile administraţiei locale, în armată şi Biserică, dar şi în serviciile secrete, strâns legate de Banca Naţională, în organizaţiile internaţionale de genul ONU sau UE şi Comisia Europeană. Dimpotrivă, partidele şi Parlamentul continuă să trezească suspiciuni, decidenţii majori ai vieţii noastre sociale fiind pe cât de puternici formal, pe atât de delegitimaţi la nivelul percepţiei. Pentru cineva care ne vizitează ţara, asemenea cifre sunt derutante. Nu mai puţin şi pentru observatorul intern neafiliat politico-financiar. Ele traduc, de fapt, o stare de spirit convulsivă.
Înainte de orice, gradul de încredere ar trebui stabilit în funcţie de alţi termeni. În loc de „Aveţi încredere în instituţia X?” ar fi mai potrivit să se întrebe „Vă regăsiţi în instituţia X”? Cum încrederea este de multe ori un reflex al dorinţei de a nu avea surprize – un „om de încredere” este acela de la care nu te aştepţi la ceva nou, care face acelaşi lucru precum brutarul pâine şi măcelarul cârnaţi –, creditul acordat reflectă, în cele din urmă, gratificarea pentru rezistenţa la înnoire, la reformă, la punerea în rânduială, la asumarea provocărilor. Dincolo de criticile curente, la ghişeu, marile instituţii inspiră încredere tocmai pentru că se mişcă greu.
Bulversat de ritmul şi de intensitatea tranziţiei, românul nostru se refugiază instinctiv în braţele statului paternalist şi în cele ale mătuşii Europa, mai ales dacă îi dau sau promit bani. În general, indiferent de cine comandă şi realizează so
