Credeţi în implicarea intelectualului în politică?
Cred în dreptul oricui de-a se implica total în ceea ce crede că ştie să facă mai bine. Nu cred că „în politică se bagă numai cei care nu-s buni de nimic altceva“, cum am auzit de la un hâtru interbelic. Nu înţeleg de ce sunt, de obicei, admiraţi necondiţionat intelectualii (adeseori mari oameni de cultură) care determină cinic, pragmatic şi patriotic, prin ideile, proiectele şi sfaturile lor, ditamai politici de stat, regale sau republicane, jucând cu elan rolul eminenţei cenuşii. În schimb, cei care se livrează vremelnic unei funcţii politic-administrative sunt proboziţi ca, vezi Doamne, fripturişti. Apoi, nu înţeleg de ce sunt taxaţi ca „intelectuali“ – invariabil între ghilimele, veninos, sarcastic, acuzator - numai oameni din categoria Pleşu-Liiceanu-Patapievici-Cărtărescu, în vreme ce, de pildă, Eugen Simion, Răzvan Theodorescu, Marin Sorescu, Emil Constantinescu, Nicolae Manolescu, Daniel Barbu, Zoe Petre, Fănuş Neagu, Victor Opaschi & Co sunt clasaţi neutru, ca profesori, scriitori, specialişti sau, la fel de neutru, oameni politici, numai intelectuali nu. Asta, ca să nu mai spun că nici Adrian Năstase, C.V. Tudor şi nici chiar Ion Iliescu nu mi se par, totuşi, mai aproape de statutul de ţăran sau proletar decât de cel intelectual. Cu ce ar fi mai neaveniţi în lupta politică Sever Voinescu, Cristian Preda, Mihai Răzvan Ungureanu, Adrian Papahagi, Theodor Baconschi, Mihail Neamţu ş.cl. decât miile de ingineri, agronomi, afacerişti mai mult sau mai puţin gradaţi din parlament, partide, instituţii de stat? Pe scurt, nu mi s-a părut şi n-o să mi se pară niciodată că Andrei Pleşu s-a „compromis“ în vreun rol ministerial (ba, încă, îl văd perfect ca preşedinte al României) sau că Nicolae Manolescu şi-a „pierdut“ zece ani din viaţă în lupta politică (altele sunt tristeţile mele în ce priveşte traseul literatul
