Fără explicitări și mărturisiri directe, Andrei Pogorilowski ia în glumă, dar pe cont propriu, teme grozav de complicate: cum a fost atunci, cum este acum. Cum a fost / este posibil. Nomenclatură versus trai anonim. Sau, dacă punem și ceva emfază, dictatură versus libertate.
Autor timid, debut lipsit de timiditate. Aceasta ar fi definiția sintetică a lui Andrei Pogorilowski, cu romanul său Cartușe. Este cel mai bun titlu lansat de concursul de debut al editurii Cartea Românească (premiat la ediția din 2011) și cea mai convingătoare intrare în scenă în genul (auto)ficțiune, din ultima vreme.
Micul roman (neterminat!, se revoltă, înduioșător frustrat, Marius Chivu) aduce un mic David Foenkinos autohton, încă timorat, dar debordând de vervă inteligentă, cultivat și înzestrat cu un bun cântar al bunului gust. La cei peste 40 de ani pe care-i are, Andrei Pogorilowski încă se mai răsfață în nesiguranța propriei vocații. Pare că obosește cizelându-și cartea la modul narcisiac, drept care ne-o livrează așa cum e - rundă „erotică“ deopotrivă eroică și reușită, dar fără prea mare încredere în acel „Va urma“ din final. Cu atât mai remarcabil că juriul concursului a înșfăcat propunerea, obligându-l pe autor să se profesionalizeze.
E ciudat, dar nu prea deranjează „neterminarea“ cărții. Nu interesează, la urma urmei, cum se termină povestea de amor dintre burlacul copt și neîntreprinzător Vlad și juna, dar obosita lui colegă de multinațională, Andreea. Ba chiar e mai amuzant așa, ca ea să-și reîntâlnească pe neașteptate la sfârșit fostul iubit, categoria băiat de Dorobanți, cu Lexus și tot tacâmul, și să se tulbure, readusă brusc în familiaritatea lumii ei de pixeli și scheme psihologice prefabricate pe Internet, după o porție căznită, dar nu fără urmări, de sentimente crescute cu greu, la umbră, fir cu fir - curată reîmpădur