De câte ori progenitura vreunuia din cercul meu de amici face o năzbâtie, în discuţiile noastre revine invariabil tema „generaţiilor de sacrificiu”: „ Ce ştiu nesimţiţii aştia mici cât ne-am sacrificat noi, cât ne istovim ca să aibă de toate!”.
Chestiunea transmiterii în neam a învăţăturilor despre rău şi despre bine, cred eu, este una ceva mai complexă şi mai delicată. Bunicii celor din generaţia mea au avut biografiile mutilate de două războaie mondiale, de o monstruoasă criză economică, de ororile primelor decenii ale comunismului. Nu încape îndoială că generaţia lor este una de sacrificiu. Ei aveau autoritatea să definească binele prin tot ce se opunea experienţelor traumatizante pe care au fost nevoiţi să le traverseze.
Părinţii noştri au tras în piept comunismul, aproape de la un capăt la altul. Ce altceva ar fi putut să facă? Au prizat un sistem etic care, de la un moment dat încolo, prin monotonia „picăturii chinezeşti”, le-a devenit normă a firescului. Şi generaţia lor a fost una de sacrificiu. Vreme de peste 20 de ani, când venea vorba de principii, cu bietul meu tată m-am certat voluptous. Şi inutil. Discuţiile noastre în contradictoriu nu schimbau nimic. Teorii. Banalul „conflict între generaţii”. Obişnuia să spună că reprezint „generaţia degenerată”. Nu era departe de adevăr.
Generaţia mea este o struţocămilă: am trăit o jumătate de viaţă în comunism, iar celalată jumătate-în democraţia post decembristă. Pe această a doua jumătate am crezut că o vom pregăti, în sfîrşit, ca pe o pernă, pentru noi înşine şi pentru „next generation”. Am fost naivi. Pe ea dorm acum liniştiţi doar câţiva dintre ai noştri. Cei care au fost mai iuţi de mână. În plus, acum 15 ani, s-a prăvălit peste noi revoluţia tehnologică şi lumea s-a schimbat din temelii. Astăzi, am început să nu o mai înţelegem. Pare însă a o elucida generaţia pruncilor noştri. Pe care, la
