Dacă în ultimele secole ale erei precreştine şi încă nişte sute de ani apoi, Europa însemna partea geografic europeană a  marelui Imperiu Roman, Republica Romană mai întâi, o autocraţie apoi, continuând  a se numi republică, cât şi teritoriile care interacţionau direct cu Imperiul ( ariile populaţiilor germanice, de exemplu), ulterior Europa este  spaţiul de extindere al creştinismului, unitar iniţial, scindat apoi din secolul XI între Roma şi Constantinopol.

Evident, geografia îşi exercită rolul definitoriu, căci răspândirea asiatică şi africană a religiei cristice nu era de loc restrâns. Până în secolul IX însă, ideea europeană nu joacă un rol efectiv în destinul istoric al zonei geopolitice căreia îi aparţinem şi noi, românii, nu doar teritorial, ci şi etno-cultural, prin origină şi limbă. Apoi, explicit, dar mai ales implicit, spaţiul european este definit geografic, cel puţin, la vest de Regatul Maghiar, dar ceea ce contează este conducătorul, în spaţiul accesibil armatelor Evului Mediu, Renaşterii, Reformei si contrareformei sau Epocii Clasice. Europa este o zonă de influenţă a Regatului şi apoi Imperiului German, ulterior a Regatului Franţei – cel care multă vreme a fost statul unei jumătăţi a populaţiei continentului european. Au intrat apoi in acest joc geo-politic Austria, Prusia, Statele Italiei, Spania, Portugalia, Regatele Ungariei şi Poloniei. Principatele Ruseşti, Imperiul Bizantin şi apoi Imperiul Otoman, Ţările Române delimitau Europa, îi aparţineau ( Imperiul Bizantin sau Imperiul Turc în chip doar parţial dar nu mai puţin efectiv) în fapt, dar intrau doar ocazional în concepţia de identitate europeană a centrului şi apusului continentului. Lucrările au mers astfel până de curând. La începutul secolului XIX Europa a fost ceea ce a vrut să cucerească şi să integreze statului său, ori autorităţii acestuia, Napoleon I ceea ce a înce