Prostia, în stare pură, exhibată în spaţiul nostru public sub cele mai diverse forme, de la "prestaţii" artistice şi sentenţe (sic!) filozofico-abisale, pînă la "emanaţii" ştiinţifico-aiuristice, nu mai este demult un lucru neobişnuit. În rare cazuri inocentă, prostia este de cele mai multe ori intenţionat manipulatorie. Din această categorie fac parte şi sub-produsele pernicioase ale unei ocupaţii care se reclamă de la sociologie, capabilă să livreze, însă, doar jalnice "fake"-uri, abuziv asociate cu cercetarea socială. Lucru îndeobşte ignorat, sociologia în România nu este un produs al "iluminatei ere post-decembriste", cu atît mai puţin al celei "socialiste". Rădăcinile sale autentice şi adînci se află în dezvoltarea europeană a teoriei şi cercetării sociale, înflorită pe meleaguri româneşti, în perioada interbelică, sub auspiciile Şcolii de la Bucureşti, Dimitrie Gusti, respectiv sub cupola edificiului academico-teoretic ridicat de Petre Andrei şi şcoala pe care a creat-o, în jurul său, la Iaşi. Pentru o scurtă perioadă de timp, nici un deceniu, aceste rădăcini au fost lăsate de regimul comunist să iasă din pămînt şi să hrănească o mînă de "curioşi" care au avut şansa să studieze sociologia la Universităţile din Bucureşti, Iaşi şi Cluj; de la tradiţiile ei europene şi româneşti, la construcţiile teoretice şi aplicaţiile practice, cele mai avansate, ale şcolilor americană, germană şi franceză, din anii de început ai secolului XX. După 1990, în loc ca aceas¬tă zestre de seminţe, ale culturii sociologice, să fie pusă din nou în pămîntul generaţiei deschise către înţelegerea fenomenelor sociale, cercetarea sociologică din România s-a închis singură în cuşca "cerinţelor pieţei". Iar "piaţa" cerea, adică era dispusă să plătească, doar pentru un singur produs, şi acela falsificat, contrafăcut după "specificaţiile" clientului: "cercetările de opinie". Ca nu cumva să scap