„Românii ne-au furat Ardealul la Tratatul de la Trianon!”. „Ba Ardealul a fost al nostru şi ungurii vor să-l ia în spate şi să fugă cu el în Panonia!” „Drepturile maghiarilor din secuime nu sunt respectate!” „Ba ungurii sunt cei care discriminează, de-aia nu poţi să cumperi o pâine în Harghita dacă o ceri în româneşte!” De câte zeci de mii de ori aţi auzit aceste fraze în ultimii 20 de ani? De câte ori v-aţi enervat privind acest ping-pong fără sfârşit la televizor? Dar, mai important, de ce anume v-aţi enervat? Nu am de unde să ştiu răspunsul dumneavoastră, dar vă pot spune de ce m-am enervat eu.
Timp de vreo şase ani de zile, am fost unul dintre ziariştii specializaţi în problemele politice ale maghiarilor. Am mers la fiecare conferinţă de presă a UDMR, la şcolile de vară din Băile Tuşnad, la întâlniri formale şi informale cu politicienii maghiari. Până să fac asta, ca privitor de emisiuni televizate, mă pregătisem pentru un şoc cultural. Mă aşteptam, probabil, ca liderii politici maghiari să aibă un alt ADN decât ai noştri. Aşteptările mele s-au dovedit, însă, doar o prejudecată. I-am descoperit la fel de eterogeni ca şi pe politicienii români: unii inteligenţi, alţii doar şmecheri, unii demagogi, alţii ceva mai oneşti. Un şoc cultural, mă aştepta, însă. Dar el a venit abia când am ieşit din saloanele oficiale şi am mers să bat secuimea „la picior”.
Şocul meu cultural s-a numit Ekaterina. O fată de 19 ani din Miercurea-Ciuc, inteligentă şi blândă, studentă la româno-engleză. Ekaterina a fost subiectul experimentului meu de televiziune. Am mers cu ea pentru o zi în Bacău, la vreo sută de kilometri distanţă de oraşul în care se născuse. |n aceeaşi ţară, teoretic. Practic, pentru ea, într-o altă lume. Teoretic, o lume în care se vorbea aceeaşi limbă pe care Ekaterina o învăţa la facultate. Practic, un univers în care, după câteva încercări de a se
