Dinamo-Steaua a fost ca o întîlnire de gang. În care nu contează cît încasezi, ci cît umileşti

Mulţescu, furios, ranchiunos, ultrasubiectiv, amar, rătăcit, demisionar, Mulţescu de la finalul meciului e lesne de priceput. Mulţescu nervos pe viaţă. Pentru el, omul care mărturiseşte că s-a ridicat în carieră ca să arate Stelei, echipa care nu l-a vrut, ce-i poate pielea, seara de duminică a fost insuportabilă. Teribilă umilinţă. Faptul că un egal ar fi putut fi agăţat de mişcarea browniană a lui Matei et Comp. face încă şi mai dificil de îndurat păţania.

Meciul a amintit de răfuielile din curtea şcolii sau din “valea” pe care jucam la porţi din movile de pietre, în spatele blocurilor. Acolo, atunci cînd adversarul îţi era net inferior, victoria simplă devenea insuficientă. Trebuia să dai gol cu posteriorul sau cu capul de la nivelul betonului sau al ţărînei. Să dai craci, să pasezi cu călcîiul, să jonglezi în drum spre poartă cu riscul de a irosi nenumărate situaţii de a înscrie. Altfel, părea că ai jucat degeaba, că ai trădat spiritul de gang al unor copii fără milă şi îndurare, ca toţi copiii. Totul se putea termina cu o păruială, căci pentru cei batjocoriţi tărăşenia devenea greu de suportat. Încă o minge strecurată printre picioare cerea un fault dur, apoi un pumn şi un sos de vorbe grele. Despre un asemenea meci a fost vorba duminică. De fapt, n-a fost un meci, a fost o nevroză.

Mulţi jucători stelişti s-au comportat ca nişte puşti care vor să impresioneze nişte gagici. Iar finalul, cu degete prin aer şi maxilare încleştate, a intrat perfect în logica de pubertate. E despre a face adversarul cu o mînă la spate să ceară îndurare. Chiar cu riscul unei răsturnări de situaţie. Dinamo a fost patetică, Steaua a fost batjocoritoare. S-a rîs mult duminică seară. Cineva a zis că Fai (şi nu Cristea) ar fi trebuit să poarte pe sub tricou mesajul “Pentru ne