Luni, în Ziarul Financiar, directorul editorial Cristian Hostiuc a analizat legăturile BNR-bănci şi bănci-clienţi din perspectiva procesului de creditare. Plecând, aşa cum au făcut-o mulţi analişti în aceste zile, de la două sublinieri dintr-un răspuns dat de guvernatorul BNR într-o recentă conferinţă de presă. Cea dintâi delimitează cadrul de acţiune al băncii centrale în această dezbatere: „Noi nu apărăm băncile în cazul contractelor abuzive, ci apărăm interesele deponenţilor şi stabilitatea sistemului financiar“. A doua reprezintă motivaţia: „Băncile împrumută (banii depunătorilor – n.a.) cu mai multă sau mai puţină abilitate“. Concluzia pe care o desprinde de aici Cristian Hostiuc, în comentariul său, e logică. Dacă BNR apără interesele deponenţilor, iar băncile folosesc banii deponenţilor dându-i cu împrumut…“ cu mai multă sau mai puţină abilitate“, înseamnă că Băncii Naţionale îi revine răspunderea de a supraveghea cum sunt date creditele. Afirmaţie corectă. Nu la fel de corecte sunt însă detaliile: „Banca Naţională ar fi trebuit să urmărească începând de acum şase-şapte ani cum dau băncile credite şi cui, cum sunt calculate dobânzile, cum arată contractele din punct de vede juridic şi care sunt riscurile asociate“…

Numeroase bănci, astăzi, sunt împovărate cu un noian de credite depreciate. Şi cu provizioane. E vina BNR? Răspunsul nu poate ignora adevărul că, într-un stat de drept, nu funcţionează numai separaţiunea puterilor, ci şi cea a atribuţiilor. Iar când vorbim despre cum dau băncile credite şi cui, cum sunt calculate dobânzile, cum arată contractele din punct de vedere juridic, atribuţiile sunt împărţite prin lege.

Sigur, BNR are atribuţii specifice. Bunăoară, Direcţia de Supraveghere a BNR verifică şi validează normele interne de creditare ale băncilor. Aici intervin calcule economice, analize de risc, teste de stres etc., etc., scopu