De ce mi-am adus tocmai astăzi aminte de povestea asta adevărată? Habar n-am. Adică aş cam şti, dar nu vreau să vă spun.
Profesorul american de literatură Willis Barnstone, hispanistul, a închiriat o limuzină, de la Chigago (unde prietenul său, Borges, ţinuse o prelegere în faţa studenţilor), până la Bloomington – câteva ore de mers. (În limuzină, alături de cei doi, nelipsita Maria Kodama).
”Şoferul limuzinei era un bătrânel roşcat şi costeliv, cu o jachetă de piele ponosită şi o pălărie pestriţă, Când ne-am urcat, ne-a luat cu
Borges a vorbit – cum ii era obiceiul – tot drumul, despre orice. Ne putem închipui, cunoscându-i obsesiile: despre întuneric (”Eu, orb fiind, nu mai am noţiunea întunericului. Nu ştiu ce este noaptea. La mine totul este ori albastru-verziu, ori cenuşiu gălbui”), despre Cabală (”Universul - ca un şir de simboluri verbale, rostite de un Dumnezeu-matematician”), despre Dante (”S-a înşelat când a vorbit despre iad, s-a înşelat în legătură cu sensul acelei inscripţii de deasupra porţii Infernului, din primele versuri ale Cântului Trei: Lasciate ogni speranza, voi ch’entrate. Iadul nu începe acolo, jos. Nu există nici o intrare în viaţa de apoi. Iadul începe chiar aici, şi aici ar trebui să lăsăm orice speranţă. Am avea atunci posibilitatea, am avea nădejdea unei clipe oarecare de fericire”). Nu se poate să nu le fi vorbit despre vreun cuvânt rătăcitor (recordarse – ”în loc să zici , spui recordarse, adică a lua act de tine însuţi>”).
Era anul 1980, în plină campanie electorală. Preşedintele în exerciţiu, democratul Jimmy Carter, urma să piardă în faţa republicanului Ronald Reagan. Odată ajunşi la destinaţie, şoferul i-a deschis ceremonios portiera lui Borges. Povesteşte Barnstone: ”A luat poziţia de drepţi şi i-a spus, bâlbâindu-se