Cînd, acu’ cinșpe ani, Ion Iliescu mi-a aplicat pe frunte, cu fierul înroșit, stigmatul de moșier, oarece iobagi liberi de prin zonă priceput-au aluzia și, ignorîndu-mi total firava operă poetică, s-au arătat interesați de prețioasa-mi operă de exploatator, colecționînd cu fervoare manuscrise cu pene, cu blană sau cu șorici.

Astfel am scăpat într-o noapte de șaptezeci de capre, rodul încercării mele de a-l plagia pe marele poet american Carl Sandburg, care în plină glorie se retrăsese la ferma sa de capre de rasă din Carolina de Nord, dar asta abia după ce paznicii spăsiți îmi povestiseră cum s-au zburătăcit curcile mele pe urma cocorilor migrînd spre zări mai calde și cum purceii care scurmau în baltă după rizomi fost-au luați de-o pală de vînt și duși ca niște frunze uscate pe malul bulgăresc al Dunării.

Măgulit peste poate că, după trecerea mea în neființă, colecționari anonimi vor scoate la licitație nu tocitul meu stilou, ci plugul cu șapte brăzdare, cositoarea mecanică și două tractorașe de lucrat via de care am rămas orfan astă-primăvară, m-a pus dracu’ zilele trecute să schimb sapa-n condei și brazda-n călimară și să scrijelesc un poem în ciuda graurilor cu pălărie care îmi atacă seară de seară podgoria:

La cîtă neuitare-ntre noi s-a așternut,

aduc un braț cu lemne din secolul trecut să încălzesc cerneala bătrînă din stilou și mortul fără groapă uitat în patul tău. N-o să măsor cenușa de-obidă și necaz c-am fost fitil de lampă în lampa ta cu gaz, ci o să-ncerc cu milă să scot dintr-un joben pisica ta cea oarbă, care-asculta Chopin și mîngîindu-i blana cu scînteieri gălbui uscata creangă-a mîinii să simtă zvîc de pui ca semn că moarta noastră iubire n-a murit cinci lumînări cu unghii ți-aprind în infinit.

Cînd, acu’ cinșpe ani, Ion Iliescu mi-a aplicat pe frunte, cu fierul înroșit, stigmatul de moșier,