Trăiesc ţăranii, într-un an prognozat secetos, dar care le-a băgat în hambare producţii nemaintâlnite de ani buni, din nou drama de a-şi vinde sudoarea pe nimic. Legumele le vând la marginea satului fără să se mai uite cât primesc, s-au întărit, nu mai plâng după ce li se strică în câmp. Nimeni nu poate să-i ajute, pentru că „piaţa face preţul”.

Nimeni nu le explică de ce la 5 kilometri mai încolo preţul creşte de cinci - şase ori, sau de ce în satul lor se treieră cu un preţ, iar peste trei sate, în altă comună, cu alt primar, preţurile sunt la jumătate. Şi aici tot piaţa dictează, aceeaşi piaţă care, în schimb, dacă preţul o ia razna bine, ar putea permite altor societăţi, de pe aiurea, să facă muncile la preţul corect. „În satul meu nimeni nu-şi bate joc de oameni!”, spunea cu năduf, nu cu mult timp în urmă, un primar, după o şedinţă cu reprezentanţii societăţilor agricole. Ştie că nu le poate dicta condiţiile din contractul de arendă, dar şi ei ştiu că nu sunt tocmai uşă de biserică atunci când îşi achită taxele şi declară doar jumătate din serviciile prestate. Un astfel de primar e însă „comunist”, nu-nţelege ce-nseamnă libertatea pieţei. Din fericire, ca el mai sunt, din nefericire, şi la polul opus se află mulţi.

Piaţa dictează preţul „muncilor”, piaţa reglează bătaia de joc din pieţe, unde ţăranilor li se promite de un an accesul, cu cartelă, cu ce-o fi, dar în sectoare specializate, după care li se spune că nu sunt bani pentru proiect, aşa că pot rămâne la mâna samsarilor. Piaţa stabileşte şi preţul de achiziţie la cereale, iar ţăranii sunt din nou certaţi că nu se asociază, că nu-şi construiesc silozuri, că nu se zbat pentru depozite de legume, cei care-i ceartă uitând că peste tot arendaşii zilelor noastre stăpânesc localităţile mult mai rapace decât o făceau boierii de odinioară. Piaţa îi face să vândă prost, însă impozitul îl