„Scorţos ca Paşadia, molatec ca Pantazi“ (vorba mai vîrstnicului comesean Ion Barbu, campion al genului dedicatoriu), Taşcu Gheorghiu, „Şuli“, traducătorul lui Lautréamont şi al Ghepardul-ui lui Lampedusa, iar, pe deasupra, grafician „neoficial“ cu un duct cursiv inconfundabil, va fi fost un personaj descins de-a binelea din Craii... lui Mateiu (carte pe care o ştia, literalmente, pe de rost, putând fi, la nevoie, utilizat în rol de „mag“, – i. e. magnetofon). Reticent, discret şi enigmatic, adept al vieţii umbratile, acest drag prieten noctambul (de unde ochii-i noctuini) al nostru avea să ne istorisescă, mie şi soţiei mele, Mia, pe îndelete, la desert (adică pe la două noaptea), prin iunie ’68, la Lido, această „osebită anegdotă“: Era în luna lui Răpciune, anul de graţie (şi dizgraţie)1944, la Constanţa. O „lume leneşă, cochetă“ (şi de o dulce inconştienţă) se tolănea, de bronz sau brînză, la soarele ireversibil al unui Tomis scitizat de vreo trei-patru săptămîni. Scitizat, adică la cheremul „Sciţilor“ din poezia omonimă (cu puseuri panslavist-mongoloide) a marelui poet rus Blok: „Milionî vas, nas t’mî i t’mî i t’mî“ (apostroful ţinînd loc, în ocurenţă, de miagkii znak, adică de „semn moale“); ceea ce este traductibil prin „Milioane, voi [europenii], noi, puzderii“. Ca să comit un calambur cam crud, adaug că, în rusă, Sciţii se cheamă Skifî, – termen lesne confundabil, în română, cu nişte schifuri elegante, fie cu vele, fie fără, de canotaj sau, numai, agrement. Pe plajă, pe la prînz sau după, dădeau năvală vînzătorii de ziare, nu doar puradei, ci şi bruneţi în toată firea, trecuţi prin multe şi maeştri-n desfacerea acestei mărfi. Era, între aceştia, unul, un soi de staroste al breslei news-vendor-ilor tomitani, care făcea revista presei, pe plajă,-n felul următor: După mai fiecare headline, pe care-l trîmbiţa emfatic în patru-vînturile plajei, urma un