O precizare pentru început: nu m-ar fi interesat subiectul şi n-aş fi scris acest articol dacă aş fi avut cel mai mic indiciu că iredentismul şi revizionismul maghiar se opresc la Jobbik. Aproape că n-ar fi meritat să ne pierdem timpul. Dar nu, să nu-şi facă nimeni iluzii, e mai mult decât atât. Pentru mulţi maghiari care dealtfel nu simpatizează mişcarea Jobbik, Trianonul şi consecinţele tratatului din 1920 nu sunt acceptate nici astăzi ca „subiecte închise”, cu care s-ar putea împăca definitiv: unii o spun explicit (inclusiv preşedintele Ungariei, János Áder[3]), alţii o sugerează în subtext, alţii doar o gândesc. Deci, problema există, este reală, chiar dacă nimeni nu ştie cu precizie cum ar trebui gestionată, corect şi eficace (altfel decât electoral, ceea ce toată lumea ştie să facă), o frustrare istorică de asemenea proporţii.
*
La începutul anilor’ 90, Ungaria părea copilul răsfăţat al Europei Centrale şi de Est, exemplul bun, modelul de urmat la toate capitolele: economie, democraţie, stat de drept, modernizare, occidentalizare, europenism, drepturile omului etc. Astăzi, regimul politic de la Budapesta este criticat sistematic în Europa şi Statele Unite şi este ameninţat tot mai frecvent cu sancţiuni, fie că este vorba de revizuirile constituţionale[4] repetate ale majorităţii parlamentare FIDESZ, care limitează libertatea presei sau independenţa Băncii Centrale, fie de politicile economice propriu-zise care ignoră criteriile UE legate de deficitele acumulate[5], fie de rasism[6], fie de antisemitism[7]. Dar acestea nu sunt, se pare, singurele „schimbări la faţă” ale Ungariei cărora Uniunea Europeană va trebui să le găsească un răspuns în timp util, adecvat secolului XXI.
La începutul tranziţiei postcomuniste, lobby-ul maghiar din Europa de Vest şi America de Nord funcţiona la turaţie maximă. În principal pe baza diasporei foarte activ
