Centrul Istoric de astăzi este amalgamul bizar şi inedit care a crescut cu energia negoţului, cu bucuria promenadei şi al loisirului boem pe ritm de canţonete. Între calin muzical, prostituat murdar, pe alocuri beţiv şi prin părţi regal, el mai păstrează astăzi, astenic, din boarea dulce-amăruie, de altădată. Un reportaj din cadrul celei mai frumoase campanii ”Adevărul” - ”125 de locuri pentru care iubim România. Jurnal de vacanţă”.
Povestea din spatele locului considerat în prezent inima distracţiei bucureştene, se întinde pe o suprafaţă de 57 de hectare, din care zona Lipscani ocupă, în prezent, circa 15 hectare, semn clar că primele note ale întregului cântec de boem stricat a fost scris în jurul acestei străzi.
Lipscani este una dintre cele mai vechi zone negustoreşti din Centrul Istoric, dar a fost cunoscută de mult sub denumirea de „Uliţa Mare“, artera care făcea legătura între marile drumuri comerciale ale României. Prima menţiune documentară a „Uliţei Mari“ este făcută în anul 1589. La scurt timp după acest moment, strada a fost populată de tot felul de negustori, care şi-au înfinţat magazine, prăvălii şi hanuri.
Nu erau românii însă singurii care aveau să se mute aici pentru secole. Grecii, bulgarii, sârbii, evreii, albanezii sau austriecii şi-au deschis numeroase bazaruri. „La parter, comercianţii aveau magazine cu vitrine mari, unde îşi aranjau marfa cât mai atrăgător posibil. Deasupra acestora, majoritatea evreilor îşi amenajau locuinţele, pentru a fi cât mai aproape de stofele ori bijuteriile a căror comercializare le asigurau traiul zilnic", a explicat Anca Ciuciu, una dintre autoarele volumului „Istorii şi imagini din Bucureştiul evreiesc“.
Cartierul Roşu de Bucureşti
Mai târziu, povestea unei uliţe mari a prins cu totul alte valori. În 1750, „Uliţa Mare“ se transformă în strada Lipscani, şi asta datorită bişniţarilor care
