Acestea sunt cuvintele cu care merită salutaţi, de Ziua Marinei Române, conaţionalii cunoscuţi ca marinari militari şi civili. Ale căror evoluţii, pe mările şi oceanele lumii, nu ar fi fost posibile fără inteligenţa creatoare a constructorilor navali. Şi sprijinul punctual al muncitorilor portuari. Toţi au, pe 15 august, clipa lor de glorie.
O zi în care sunt priviţi aşa cum ar merita tot anul. Cu respect.
Partea spectaculoasă a demonstrativelor iniţiate cu acest prilej aparţine, de drept, Forţelor Navale Române.
Cu o flotă în care se distinge Flotila de fregate - “Mărăşeşti”, “Regele Ferdinand” şi “Regina Maria”.
Pe “Mărăşeşti” am avut şansa unei experienţe unice, timp de o lună de zile, într-un marş început în portul Constanţa, continuat pe şapte mări şi finalizat într-un port militar italian.
Atunci, pe timpul unei furtuni uriaşe, când fiecare val părea a lovi nava cu forţa unui enorm ciocan de apă, am urcat în cabina de comandă, unde lângă timonă se aflau comandantul distrugătorului – aşa se numea atunci – şi liderul Forţelor Navale Române, din acel moment.
Toţi cei aflaţi pe vas aveau... rău de mare.
12 aprilie 2013, Marea Neagră, fregata Mărăşeşti. Trageri navale cu instalaţia binată calibru 76,2 mm Foto: Cristian VLĂSCEANU
Dar unii mai uitau de acesta fiind concentraţi pe misiunile lor, la posturile încredinţate, pentru ca nava să învingă stihiile naturii.
Alţii, puţini la număr, se refugiaseră prin cabine.
Cel mai bun loc era la mijlocul navei, în interior, unde tangajul era minim şi efectele răului de mare se diminuau vizibil.
Culmea este că erau şi noi veniţi pe mare, ca teleastul Benone Neagoe, pe care numai paloarea feţei îi trăda că resimt furtuna ce răsucea nava aidoma unei coji de nucă.
Inserţia echipei de Forţe pentru operaţii speciale, la bordul unei nave