Din namila de om care era, s-a transformat într-o umbră. Aşa cum pe la vârsta de 20 de ani tinereţea i s-a transformat în bătrâneţe, iar libertatea în ani grei de puşcărie.
S-a întors după ispăşirea pedepsei în sat, ca s-o ia cumva de la capăt. Sau poate chiar să continue. Nu ce-l trimisese la mititica, ci ce lăsase înainte de asta în urmă. Nişte zile netrăite. Nişte vise, cât să-i încapă în pumnul cu care lovise. Asta era tot ce lăsase. A, şi nişte părinţi ce începuseră să cam moară de când între ei şi el se aşezaseră gratiile alea nenorocite. Până la urmă chiar au murit.
La ce mâini mari avea şi la cât era de lat în spate, lui Iulică nu i-a fost deloc greu să se ocupe singur de casă. După aia au apărut mâinile şi spinarea femeii ce i-a devenit nevastă. Au început să împartă totul la doi, mai puţin sticlele cu băutură de care el zisese c-o să se ţină departe toată viaţa. Dar n-a fost chip să se ţină, după cum pentru nevastă-sa n-a fost chip să-l dezveţe, aşa că şi-a împăturit lacrimile şi pofta de bărbat într-o batistă şi-a plecat.
Casa părintească era de acum prea mare pentru Iulică. Aproape la fel de mare ca setea lui. Şi-a dat seama c-a vândut-o şi a băut-o, târziu de tot, când nu mai avea unde să locuiască. Şi nu mai avea nici ce să bea. Pe ce să bea, mai bine zis. Că-i rămăseseră buzunarele goale. La fel ca viaţa şi ca sticlele ce-l aduseseră în această situaţie, ca şi în cealaltă, cu ajunsul la puşcărie, ele îi ziseră capului să-i zică pumnului să lovească. Omul, Iulică, adică, nu avusese, dacă stăteai să te gândeşti bine, aproape nici o vină! În afară de faptul că pumnul îi aparţinea lui. Şi tot aşa şi capul.
Cel mai rău ieşise din încăierarea de demult băiatul care murise. Până şi pentru părinţii acestuia fusese mai rău decât pentru părinţii lui Iulică. Inainte să moară, s-au gândit că le-ar putea fi un pic mai bine dacă l-ar ierta pe
