Experienţe de natură recentă au evidenţiat un număr în creştere de cazuri în care dialogurile dintre părinţi şi copiii lor aflaţi la vârsta adolescenţei se desfăşoară cu mare dificultate, merg adesea în direcţii nedorite şi pot tulbura dramatic echilibrul familial şi evoluţia ulterioară a dezvoltării şi creşterii copilului. Dr. Simona Mănoiu, psiholog colaborator Clinica Romgermed, ne explică de ce apar aceste obstacole în comunicare şi care sunt modalităţile prin care le putem depăşi.

„Aceste manifestări nu au un mare grad de noutate, ele sunt evidenţiate în literatura de specialitate din cele mai vechi timpuri; faptul că în ultima perioadă ele sunt percepute mai pregnant şi mai timpuriu arată o evoluţie pozitivă a societăţii şi se datorează într-o bună măsură campaniilor de informare făcute de către mass-media, de către şcoală şi în unele locuri de către biserică”, explică dr. Mănoiu.

Părinţii se plâng că adolescenţii se distanţează de ei, nu mai comunică decât minimal, arată mult mai rar (şi adesea doar mecanic) gesturi de tandreţe şi, în general, încearcă să-şi creeze un univers paralel la care membrii familiei nu sunt invitaţi să ia parte.

Trecerea către adolescenţă

Este evident şi binecunoscut că relaţia dintre părinţi şi copii nu va fi niciodată una lină, ea suferă transformări în cursul vieţii, transformări care pot crea mari probleme atunci când ele nu sunt înţelese şi asistate corect. Unele dintre cele mai pregnante modificări au loc la trecerea copiilor către adolescenţă. În primii ani ai vieţii, prezenţa părinţilor (dar şi a celorlalţi membri maturi ai familiei – bunici, unchi, mătuşi) era văzută de către copil ca o sursă de linişte şi confort. Odată cu intrarea în adolescenţă, prezenţa părinţilor poate deveni o sursă de nelinişte, de îngrădiri şi este adesea incriminată pentru nereuşite specifice vârstei: incapacitatea de a