Se vorbeşte adesea, în lumea românească de azi, despre „absenţa modelelor“. Dacă ar fi să intrăm în detaliile subiectului, ar trebui să luăm în discuţie o sumedenie de teme colaterale: absenţa nevoii de modele, diminuarea capacităţii de a admira (dublată de euforia contestării), subversiunea falselor modele şi, de fapt, sensul însuşi al noţiunii de „model“. Cuvîntul a căpătat o întrebuinţare mai curînd derutantă: ba „schemă“, „reţetă“ („model de adeverinţă“), ba „manechin“, ba persoană care pozează dinaintea unui pictor sau sculptor, ba „exemplu“, adică întruchipare optimă a unei calităţi sau a unei atitudini. Evident, cînd vorbim de „absenţa modelelor“, ne gîndim la absenţa unor repere formative, capabile să stîrnească emulaţie. Sînt de făcut, însă, două observaţii: mai întîi, nu există „modele universale“. Un „model“ nu e valabil peste tot, oriunde, pentru toată lumea. Modelul cărturarului de azi nu poate semăna cu modelul cărturarului de secol XV, modelul politicianului englez e de alt tip decît modelul politicianului italian. În sfîrşit, nu poţi decide ca tot românul să asume „modelul Eminescu“ sau „modelul Henri Coandă“. Nici măcar „modelul“ par excellence, Iisus Hristos, nu poate fi – cel puţin deocamdată – modelul şamanilor siberieni sau al triburilor Bororo. A doua observaţie: nu imitaţia – care duce strict la epigonism, sau la multiplicare inautentică – e reacţia adecvată la un model. Nu vrem (şi nu e posibil) să avem 300 de Picasso, 50 de Heidegger, 900 de George Enescu. Iar dacă vorbim de „Imitatio Christi“, ar fi o blasfemie să pretindem că oricine poate deveni, prin simplă aspiraţie, Fiul lui Dumnezeu. Trec peste faptul că Iisus prezintă cazul cu totul excepţional al unui Dumnezeu care îşi ia drept „model“ omul, îl „imită“ pentru a-l salva. Dar imitatio – în acest caz – înseamnă nu a căuta identificarea cu modelul, ci drumul infinit către comunicare