De fiecare dată cînd se întîmplă ceva rău – Iranul ameninţă cu înarmarea nucleară, Coreea de Nord mai lansează o rachetă, în Siria creşte numărul victimelor războiului civil, sateliţii emit noi şi alarmante informaţii despre dezgheţul calotei polare –, de fiecare dată cînd se anunţă asemenea lucruri, apar oficiali sau observatori care cer comunităţii internaţionale să intervină. Avem o problemă: „comunitatea internaţională“ nu există.
Una dintre cauze este absenţa mecanismelor prin care „comunitatea“ ar reuşi să fie un tot. Adunarea Generală a Naţiunilor Unite este singura entitate care aduce a „comunitate internaţională“, dar ce poţi cere de la o organizaţie care pune pe picior de egalitate Statele Unite sau China cu – să spunem – Fiji sau Guinea-Bissau?
Ca să fim sinceri, cei care au pus bazele ONU după cel de-al Doilea Război Mondial au creat Consiliul de Securitate ca un loc de întîlnire unde marile puteri aveau să decidă soarta întregii lumi. Dar nici acest lucru nu a funcţionat întru totul, o parte din cauză fiind aceea că realitatea anului 2013 nu prea mai are legătură cu cea din 1945. Cum altfel s-ar putea explica faptul că Marea Britania şi Franţa, dar nu Germania, Japonia sau India, sînt membrii permanenţi, cu drept de veto?
Din păcate, nu există nici un fel de acord asupra unei actualizări a funcţionării Consiliului. Iniţiative precum G-20 sînt binevenite, dar acestea nu au nici autoritatea, nici capacitatea necesare, din cauza dimensiunii disproporţionate. Rezultatul devine o „dilemă multilaterală“: aducînd mai mulţi actori, măreşti, într-adevăr, legitimitatea organizaţiei, dar o faci în detrimentul utilităţii sale.
Nici o reformă a ONU n-ar putea produce o transformare fundamentală. Marile puteri ale lumii nici măcar nu se pun de acord asupra legilor care ar trebui să guverneze întreaga lume, cu atît mai puţin asupra pede
