Nu prea le am cu sporturile, decît dacă socotești și statul degeaba un sport. Dacă ar exista o probă olimpică de stat pe scaun în poziții scîrbos de comode și citit prostii pe Internet, aș fi Nadia Comăneci a acestui sport. Și nici nu mă uit la sporturi, dar înțeleg nevoia.
Înțeleg omul care nu face absolut nimic, dar căruia îi place să se simtă parte din munca altuia. Că faptul că suferă și se bucură alături de echipă îl face parte din ea. De parcă ar contribui și el la rezultat, cu crăpatul de semințe la televizor. Și înțeleg și miza. Nevoia de necunoscut. Cînd viața ta e anostă, banală și previzibilă, ai nevoie să nu știi ceva. Să ai ceva neașteptat în viitorul tău. Gen scorul din etapa următoare. Că atît de limitată ți-e nevoia de întrebări fără răspuns.
Dar nu înțeleg de ce se uită cineva la fotbalul românesc. De ce ar ține un ploieștean, spre exemplu, cu echipa din Ploiești? Doar pentru că e o firmă cu sediul lîngă el? Că am și eu un cabinet stomatologic peste drum și nu pot să zic că țin cu el mai tare decît cu alte cabinete. De ce să nu țină cu o echipă din divizia B din Olanda, spre exemplu? Că în afară de proximitatea față de sediul firmei, nu e nici o diferență. Tot la fel de mulți africani în ambele echipe. Și tot la fel de puțini oameni care au vreo legătură cu Ploieștiul. Dacă tot poți să te prefaci că ăia joacă pentru tine, de ce nu poți, la fel de bine, să te prefaci că altă echipă face asta?
Și te-ar ajuta mult. Te-ar scăpa de multe știri cu cocalari de 21 de ani care au venit la București de la coada vacii pe un salariu imens, au borît într-un club, după care au decis să întemeieze o familie cu o prostituată de lux. Și te-ar scuti de pozele cu slinul lui Borcea. De citatele din Becali. De Mitică Dragomir cum bulbucă ochii și spune o idioțenie. Toți microbiștii se plîng de oamenii ăștia și nu înțeleg o chestie simplă: să schim
