Am resimțit ca pe o jignire, tristețe și pierdere personală ultimele revelații privind corupția în justiție: s-a dus și bruma de încredere pe care o mai aveam în legea și dreptatea românească! Mai nou (sau cine știe, mai vechi) fură și profesorii, târguind notele la bac. Avem, să ne trăiască, miniștri care fură. În fotbal se fură. În știință se fură constant și copios. În industrie și-n construcții se fură. În sănătate se fură. În administrație se fură. În Parlament se fură. În cine să mai credem? Unde nu se fură? Ziceam că-n justiție, a cărei temelie, credea Cicero, „a fost și rămâne buna credință”. Curat bună-credință, când ceri un milion de euro ca să dai o sentință strâmbă! Cât o mai fi încasat „onorata instanță” până acum, când a fost prinsă cu mâța-n sac? Este cea mai scârboasă și mai infamă mizerie ieșită din crugul acestei veri fierbinți și-s curios cum vor evolua lucrurile mai departe.

Anticii erau necruțători: „Pentru un om care, spre a-și spori averea, a lovit în altarul măreț al justiției nu există apărare!” (Eschil). Boacăna fiind prea mare, probabil că nu va funcționa la parametrii obișnuiți solidaritatea judecătorească de breaslă și o să avem parte de o condamnare mai aspră decât de obicei. Dar nu cumva ăsta-i doar vârful aisbergului? Câte astfel de monstruozități nu s-or mai fi petrecut în cele două decenii de democrație mioritică? Ponta ne asigură: cel puțin 90-95% din corpul magistraților este curat ca lacrima. Nu știu cum i-a numărat; dea Domnul să fie. Numai că, în cele câteva cazuri flagrante de corupție judecătorească scoase la lumină, niciodată n-a fost vorba doar de culpa unei persoane, ci de adevărate rețele mafiote, casta cea mai bine plătită din România arătându-se lacomă și călcătoare de legi. Era să scriu „de legi și datini”, dar am luat seama că, la noi, șpaga e atât de îndătinată, încât a ajuns să se rânduiască printre legile