Mi se pare firesc ca orice aniversare să nu presupună doar vesele, exuberante deschideri de sticle de şampanie şi cuvenite urări de la mulţi ani, ci şi pauze de respiraţie, de reflecţie, necesare momente de evaluare.

E ceea ce încerc şi eu azi, când Adevărul, ziarul de care m-am apropiat şi altfel decât din ipostaza de cititor de vreo opt luni încoace şi care m-a înzestrat cu ipostaza de blogger la care nici cu gândul nu gândeam până în decembrie 2012, împlineşte 125 de ani.

Nu, nu e vorba, din păcate, de 125 de ani de apariţie neîntreruptă, ci 125 de ani de la înfiinţare. Însuşi detaliul că nu cred să existe pe piaţa românească vreo publicaţie serioasă, pentru care anii calculaţi de la crearea ei să coincidă cu anii existenţei sale efective, că adesea ziarele şi revistele din România s-au aflat la răspântii, că multe, foarte multe dintre ele nu au găsit puterea depăşirii acestora e semnificativ pentru relaţia de interdependenţă dintre capricioasa şi nu întotdeauna prietenoasa noastră istorie naţională şi diacronia presei autohtone. O relaţie pe care o reflectă viaţa Adevărului, cu sincopele ei cu tot.

Creat în 1888, dispărut de vreo două ori, din varii motive, reînfiinţat în chip aproape miraculos în 1946, într-o perioadă tulbure în care se jucau ultimele scene ale tragediei optimiste a libertăţii româneşti condiţionate dintre anii 1944 şi 1947, soarta ziarului Adevărului părea în 1951 definitiv pecetluită.

Atunci puterea comunistă, autoproclamată de stânga, dar care disocia în cel mai dur chip cu putinţă stânga, aşa cum o înţelegea ea, nu doar de stânga occidentală ci şi de marile şi autenticele valori ale democraţiei şi libertăţii şi care nu se împăca defel cu neîngrădita exprimare a ideilor, a decis suprimarea Adevărului. O deranja pesemne istoria însăşi a ziarului, o istorie ce le amintea noilor puternici ai zilei că există şi o stângă d