70.000 de credincioşi au trecut ieri pragul Mănăstirii Nicula, ca să-şi spună păsurile Maicii Domnului. Unii au venit pe jos de la peste 100 de kilometri, în schimb, alţii au ajuns la Nicula tocmai din India.
Printre rugi istovitoare şi genunchi zdreliţi, la Mănăstirea Nicula timpul se măsoară în canoane. Credincioşii ortodocşi vin, în fiecare an, să-şi spună problemele Maicii Domnului. Unii ajung de curioşi, de peste mări şi ţări, să simtă magia de la Nicula, iar alţii vin să aducă mulţumiri pentru minunile cu care au fost răsplătiţi.
"Suntem aici de trei zile. Am ajuns după un tur de trei luni al mănăstirilor din Nordul României şi am aflat că şi aici, la Cluj, e o mănăstire. Am vrut s-o vedem şi am venit", a răspuns, la unison, puţin uimit de insistenţa reporterului, un cuplu din India. Ea, sfioasă, poartă o maramă albastră care contrastează cromatic cu bindi-ul (semn de căsătorie, purtat de femei pe frunte) şi-l lasă sub asediul întrebărilor pe el. Au ajuns la Nicula după un tur al mănăstirilor din Bucovina.
"Din India suntem. În România am ajuns acum 3 luni. Ne place aici. La mănăstire la Cluj am ajuns săptămâna asta. Ne place. E frumos", lămureşte el, cu o mână pe-un Canon cu care pozează marea de pelerini care fac turul bisericii din lemn în coate şi genunchi. "Se roagă", îngână ea, în timp ce femeile evlavioase cer, mulţumesc sau plâng în timp ce înconjoară mănăstirea.
"Aici vin numai oameni cu probleme. Eu am înconjurat mănăstirea o singură dată în coate şi genunchi. În 2011, după ce am aflat că nepoata mea are cancer la mână. Nu mai ştiam ce să fac, mă tot certam cu Dumnezeu. Apoi am ajuns aici. I-am zis: "Ia-mi ce vrei, dă-mi mie chinul ăla, dar las-o pe copilă, am suferit eu destul de la 4 ani jumate când am rămas fără mamă", îşi începe povestea Ana Paul, la fix cât să scape cuplul indian de cicăleli.
"Avea 7 ani fata.
