- argument -
O uşă trîntită, un plînset de copil, o pasăre ciripind pe o ramură din faţa ferestrei deschise, un claxon prelung, un ciocnit de pahare... Pe nesimţite, auzul nostru este supus, în fiecare clipă, unei învolburări de sunete cu intensităţi şi durate diferite. Treptat, am învăţat să le ignorăm, în mare parte, redevenind atenţi doar cînd sunetul se transformă în zgomot sau, dimpotrivă, cînd se aşază cuminte, alături de altele asemeni lui, într-o formă organizată pe care o numim muzică.
Însă muzica reprezintă un domeniu generos, care include acum nenumărate genuri, astfel că dosarul de faţă este dedicat numai unuia dintre acestea: muzica cultă, denumită şi „clasică“ – de către public, respectiv „academică“ – de către specialişti.
DE ACELASI AUTOR Libertatea e ca mersul pe bicicletă De la teorie la practică Printre nori Limita (nu) e cerul O discuţie despre rolul şi rostul muzicii clasice în societatea contemporană ni s-a părut firească şi necesară, cu atît mai mult cu cît aceasta rămîne o muzică „de nişă“. Situîndu-ne între abordările conservatoare şi cele mai mult sau mai puţin avangardiste, încercăm să conturăm o imagine a mediului muzicii clasice din România. Ne sprijinim, în primul rînd, pe două festivaluri – pe cît de diferite ca desfăşurări de forţe şi componenţă artistică, pe atît de apropiate ca intenţie principală: aducerea muzicii clasice în atenţia cît mai multora dintre noi. Pe de o parte, vorbim despre Festivalul Internaţional „George Enescu“, a cărui primă ediţie a avut loc în septembrie 1958 şi care s-a transformat treptat în cel mai important eveniment muzical internaţional găzduit în România. Pe de altă parte, avem Festivalul Internaţional de Muzică de Cameră SoNoRo, iniţiat de violistul Răzvan Popovici în noiembrie 2006, cu scopul asumat de a promova muzica de cameră şi artişti tineri, dinamici şi profesionişti.
