CFR Cluj e un subiect la modă chiar şi atunci când lucrurile nu merg cum ar dori „poporul” ceferist. Orice s-ar spune, CFR a intrat în rândul protagonistelor ligii de fotbal şi în atenţia presei, care ţine viu interesul, uneori mai exagerează, dar nu uită şi, de cele mai multe ori, nu iartă.

Lipsa de rezultate din debutul sezonului, demisia antrenorului Mircea Rednic după doar patru etape, instalarea unui nou antrenor sunt doar detalii pentru un subiect consistent şi care nu incetează să polarizeze atenţia. Fără discuţie, clubul de pe Cetăţuie a devenit o vedetă şi-acum stăm să ne gândim ce e mai interesant, faptul în sine sau modul în care s-a produs acest lucru.

Cunoscătorii fotbalului cunosc scenariul, valabil peste tot în lume: în fiecare campionat există câteva echipe care se bat pentru campionat, celelalte mulţumindu-se cu ce rămâne. Acolo există un public fidel, cultul pentru performanţă, managementul şi banii necesari pentru susţinerea unei astfel de tradiţii. Când nu se intâmplă aşa, şi există din fericire excepţii, lumea răsuflă uşurată, se bucură ca de spargerea unui canon. Pentru fotbalul românesc al ultimilor ani, CFR Cluj a fost modelul perfect de atipicitate: ajunsese în penumbrele ligii a treia, nu mai avea public, pierduse contactul cu tradiţia, n-avea patron, n-avea bani, nu prea avea interes, stadion corespunzător şi echipă. Dar, într-un interval de nici zece ani, CFR a ajuns la un apogeu pe care nicio echipă nu-l visa: trei campionate, două cupe, două supercupe. Modelul dezvoltat la Cluj a făcut „pui", căci alte două formaţii fără pedigree au ieşit din rând, câştigând campionatul. Împrejurările se cunosc şi nu e loc să insist. Cele două cazuri sunt aproape la fel de şocante, prin dimensiunea surprizei, prin ineditul situaţiei, dar şi prin urmări. Căci Unirea Urziceni e clubul care s-a dezintegrat în urma câştigării campionatului, ş