Gîrda de Sus, Arieşeni şi undeva sub tîmpla muntelui, Casa de Piatră. Cîteva case, nu mai mult de 10-15, încheiate cu bîrne de lemn, ridicate pe lespezi, sau, rareori, cu temelie de piatră; fără drum, fără număr la casă. Şi eu, cu pantofiorii mei de oraş, cu geanta pe umăr şi telefonul în mînă, aştept lîngă maşină... să apară cineva.
Aşa am cunoscut-o pe Ioana. Ioana şi atît. Ioana care ne spune: „Haideţi înăuntru, am mîncarea pe foc!“ În casă e cald, o pisică mi se strecoară în poală, îmi e foame şi nu ştiu prea bine unde am nimerit. Fata se poartă firesc, nu ne cunoaştem, dar e primitoare, grăbită să-şi termine treaba. Peste vreo jumătate de oră, apare Vasile, gazda abia ştiută din istorisiri – apoi apar mama şi tatăl său, şi încă doi-trei bărbaţi.
DE ACELASI AUTOR Aşa e în viaţă Ca între vecini Facultatea de a alege Fără pretenţii de exclusivitate Mă simt deja ca acasă, în jurul mesei ne înghesuim pe bănci, pe scaune, mai intră cineva, încă o farfurie, un pahar, pricep acum de ce bucătăria e mare şi plita – încărcată cu oale. Vorba domoală îşi face loc, îşi găseşte făgaşul între noi, cei veniţi de cu seară şi cei ce ne-au primit în casa şi în satul lor cît un căuş de palmă. Pentru că ştiu să povestească şi să asculte deopotrivă.
Aşa ni s-a deschis „uşa“ Casei de Piatră. Nu ne-am simţit nici turişti, nici străini de locuri. A doua zi am umblat prin sat, dintr-o curte în alta; „doar sîntem între ai noştri“ – ne spun gazdele. În cele din urmă, mergem la... muzeu. Un muzeu în poiană, o casă de lemn între altele asemeni, suspendate pe lespezi de piatră.
Deschidem uşa căsuţei. Miroase a lemn, a iarbă umedă şi, în întuneric, încep să disting cîte o unealtă, o haină, cîteva opinci şi vase vechi. Nu le recunosc pe toate, le ating şi le scot la lumină. Vasile le-a adunat laolaltă, pe unele le-a curăţat şi le-a aşezat frumos pe cîte o poli
