(Pre)texte: “Agenţia de turism *** organizează excursii de o zi la mânăstirile din nordul Bucovinei”; „acum şi Botoşani va face parte din Bucovina” sau “moldovenii pledau pentru grafia kirilikă, românii s-au refuzat de ea...”.

Toate aceste informaţii ne sunt accesibile. Citindu-le, nu poţi decât să rămâi înmărmurit, când vezi cum glisează, deopotrivă în timp şi spaţiu, alveolele teritoriale ale Moldovei, precum piesele unui puzzle neordonat, după bunul plac sau neştiinţa celui care scrie. Atunci când geograful francez Pierre Gillardot a afirmat că “teritoriile nu sunt încremenite”, nu cred că şi-a imaginat cât de rapidă (aproape sincronă!) poate să fie tectonica teritorială într-un spaţiu european marginal şi cât de pestriţă, intelectual vorbind, e lumea “stăpânilor” jocului de-a teritoriul, în spaţiul est-carpatic.

Din postura unui cititor atent, am constata că adepţii neo-bucovinismului se delestează de teritorialitatea moldoveneasca, ignorând faptul că judeţul Suceava reprezintă, în linii generale, nucleul iniţial al statului moldovenesc, de unde a pornit expansiunea până la limitele ce închid teritoriul definit de sintagma Moldova istorică, că mânăstirile construite de domnitorii muşatini ai Moldovei s-au metamorfozat în mânăstirile bucovinene, că Republica Moldova se erijează în continuatoarea statului moldovenesc, iar Ştefan cel Mare devine personajul central al unei strâmbe metanaraţiuni de legitimare a noului stat, bazată pe reinventarea istoriei de către aşa-numiţii statalişti moldoveni sau moldovani, după cum ei înşişi se intitulează.

Teritorialitatea nu e o dogmă, iar exprimarea ei nu ar trebui să fie încastrată într-un formular rigid, de genul: statul căreia aparţii, regiunea, judeţul, localitatea sau viceversa. Teritorialitatea e mult mai subtilă, decât transcalaritatea ei. Chiar dacă există o taxonomie şi o scalaritate a teritoriilor