Scriu şi vorbesc de cîtva timp despre Festivalul „George Enescu“. Am scris, din anii ’90, în reviste de specialitate, apoi, din 2001, pentru Dilema veche, la impulsul lui Mircea Vasilescu, care mi-a publicat cîte o pagină de reflecţii la fiecare final de festival. În diverse ocazii, am vorbit la radio şi la televiziune.
De fiecare dată, am făcut-o cu ideea de a descoperi un pattern, un mecanism care să mă facă să-l cuprind ca eveniment şi instituţie. Sînt convins că o reflecţie adîncită asupra Festivalului „George Enescu“ în totalitatea sa, a ceea ce reprezintă pentru România, se cere făcută din cînd în cînd, şi am observat că există de cîtva timp în presă o discuţie difuză, nesistematică, asupra acestei probleme. E bine să continue schimburile de opinii şi să se cristalizeze ceva în acest sens.
Pe baza experienţei acumulate în timp, privind întrucîtva şi dinăuntru, şi dinafară, voi încerca, în cele ce urmează, să lansez cîteva idei pentru o eventuală discuţie serioasă şi argumentată asupra fenomenului cultural românesc Festivalul şi Concursul „George Enescu“, în contextul mondial actual.
Format şi funcţie
Festivalul ca instituţie e o invenţie recentă. (Se pare că ideea i-a venit lui Wagner, care a imaginat un cadru special amenajat, la Bayreuth, pentru montarea în serial a tetralogiei sale.) El apare ca fenomen cultural în urma voinţei asociaţiilor de indivizi care împărtăşesc valori comune, pe care doresc să le comunice şi, poate, să le impună şi altora. Mecanismul impunerii e identic cu cel al prozelitismului şi cu cel al ofertei comerciale: prin seducţie (Te vei distra de minune, e atractiv şi distractiv, ce mai! Supercool! Să vezi cum dirijează Barenboim, transă curată!) sau prin ameninţare (Dacă nu ai sau nu faci cutare lucru, atunci eşti expus la riscuri! Dacă n-ai smartphone ultimul răcnet, nu stai de vorbă cu noi! Dacă nu vii la
