(Textul de mai jos nu-şi are locul aici şi acum – tocmai în luna unor importante sărbători naţionale! –; pe de-altă parte, poate că „ciocnirea” celor două istorioare care urmează ne va spune ceva despre reversul a ceea ce, printr-o sintagmă uzuală, se numeşte „în spiritul şi litera legii”.)
* * * * * * *
Povestea ne-o spune cineastul francez Jean-Claude Carrière, care a stat la o tacla cu Umberto Eco. Din care tacla ieşea extraordinara scriere la patru mâini, Nu speraţi că veţi scăpa de cărţi (Humanitas, 2010), unde dăm de această istorioară cu tâlc: „Timp de trei ani, am mers pe mâna lui Gérard Oberlé, rugându-l să-mi semnaleze cărţile pe care trebuia să le cumpăr, oricât de strâmtorat aş fi fost în momentul acela. El hotăra, eu ascultam. Aşa am cumpărat, la prima noastră întâlnire, Pauliska ou la perversité moderne, mémoires récentes d'une Polonaise, un roman de la sfârşitul secolului al XVIII-lea […].
Există acolo o scenă pe care am visat mereu s-o adaptez pentru film. Un bărbat, tipograf de meserie, descoperă într-o zi că-l înşeală nevasta. Are dovada: o scrisoare trimisă femeii de amantul ei, pe care el a găsit-o. Soţul înşelat culege atunci textul scrisorii pe maşina lui de tipărit, îşi dezbracă soţia, o leagă de o masă şi tipăreşte scrisoarea pe trupul femeii, cât mai adânc posibil. Trupul gol şi alb devine hârtie, femeia ţipă de durere şi se transformă, pentru totdeauna, în carte. Povestea prefigurează, parcă, Litera stacojie a lui Hawthorne. Visul acesta – să tipăreşti o scrisoare de amor pe trupul unei femei adultere – e neîndoielnic o viziune de tipograf sau, la rigoare, de scriitor”.
Cea de-a doua poveste – terifiantă şi ea – este narată de „fratele nostru Kafka”; nu trebuie decât să recitiţi Colonia penitenciară, unde veţi da negreşit de această secvenţă ce te la
