Cea mai frumoasă surpriză: săptămâna trecută îi povestesc lui tăică-miu că în august mă duc la un concert tare-tare. Mă întreabă cine cântă şi eu zic: „Eh, unu, nu-l ştii tu“. Taică-miu, însă, insistă până îi răspund că unu, Roger Waters, na! „Aaa, păi de ce nu zici aşa! E de la Pink Floyd“. Da! Era prima dată în viaţă când eu şi tata vorbeam de Pink Floyd!
N-o să vă plictisesc povestindu-vă prea multe despre cum am descoperit eu trupa, e de ajuns să spun că eram prin clasa a şasea, ascultam un radio local şi tot auzeam piesa „Wish you were here“. Îmi notasem versurile şi într-un final am aflat cine cântă. Aşa a început totul. Mult mai importante sunt însă lucrurile pe care le-am făcut eu pe muzica lor şi, mai ales, în numele Pink Floyd-ului.
În anul întâi de facultate, garsoniera fără baie din spatele cimitirului de la Buziaş a fost toată un Pink Floyd, la fel au fost şi tramvaiele murdare, şi străzile străine din Timişoara pe care le-am străbătut cu muzica în urechi. Toţi bărbaţii de care m-am îndrăgostit au încercat să mă înveţe şi mai mult, şi mai mult, şi mai mult Pink Floyd. Cele mai albe după-amieze ale mele s-au petrecut pinkfloydian. Am în cap o cameră cu o canapea şi un scaun, o cămăruţă sinistră care a fost unul din cele mai frumoase locuri în care am stat vreodată, pentru că Pink Floyd. Pentru că Pink Floyd, na!
Apoi, patru miliarde de seri în care oamenii necunoscuţi se tranformă în prieteni, căci Pink Floyd! Ca în reclama aia în care doi bărbaţi care vorbesc limbi diferite merg cu trenul şi încep să se împrietenească rostind nume de fotbalişti. Se mai adaugă un catralion de dimineţi în care cineva deschide gemurile larg să intre lumina şi aerul, fără să ştii că intră şi Pink Floyd, şi viaţa. Mersul cu maşina ore în şir, călătoritul în Pink Floyd. Şi să nu uit weekendul de acum două ierni, când a nins atât de mult încât am