Un prieten apropiat, pe care n-o să-l numesc aici şi pentru care “P” şi “F”, de la Pink Floyd, sunt cele mai cumsecade consoane din alfabet, spunea că, la fel ca orice alt lucru bun, Roger Waters şi “The Wall” ajung prea târziu în România.

Omul ştie pe dinafară aproape toate versurile cântecelor, le-a ascultat până când a tocit acul pick-up-ului, adormea cu Pink Floyd în gând şi se trezea tot cu ei, în dimineţile în care zidurile noastre erau şi roşii, şi reci. N-o să vină pe 28 august în Piaţa Constituţiei, în ciuda insistenţelor mele – “La ce bun? Am iubit cu ei, m-am bucurat cu ei, m-am revoltat cu ei. Dar e târziu”.

Nu, dragul meu prieten, nu e târziu. Roger Waters face 70 de ani la începutul toamnei şi pentru el nu e târziu să înceapă alte şi alte turnee. Are şi el, ca noi toţi, zidurile lui. Unul e renunţarea la Pink Floyd, al rivalităţii cu David Gilmour. “Mi se tot pune întrebarea când se va reuni Pink Floyd, dar n-am părăsit formaţia fără motiv în 1985. Am făcut-o pentru că totul era terminat pentru mine. Nimic nu m-ar face să intru într-o situaţie atât de complicată. Am succes şi nu e nevoie să duc lupte pentru a umple sălile de concert”, spunea muzicianul britanic la finalul anului trecut, într-un interviu publicat de cotidianul francez “Le Parisien”. Nu e târziu să facă pace cu Gilmour, iar Waters ştie asta, dar cărămizile orgoliului atârnă încă prea mult.

Nu e târziu pentru că, dincolo de Zidul Berlinului, dincolo de totalitarism, dincolo de militantism în general, Pink Floyd înseamnă muzică. O muzică aşa cum n-a mai fost şi cum, probabil, nu se va mai face. I-am ascultat, cum povesteşti şi tu, aproape clandestin, pe casete audio şi pe benzi de magnetofon. Ne-am bucurat de filmul cu Bob Geldof în cinematografe de apartament, pe casete VHS, când un videoplayer costa cât un Trabant. Şi când plăteam 5 lei ca să vedem “Live at Pompeii” şi 1