N-avem ce face. Dorinţa ne-a fost îndeplinită. L-au dat ăia afară din Florida. Şi, prin urmare, iarăşi a căzut pe capul nostru. Ca o năpastă. De fapt, doar ca una. Fiindcă ailaltă paiaţă s-a-ntors la odihnă (aţi fost martori cu toţii: doar o zi s-a trezit şi abia dacă se mai putea ţine pe picioare, singurul întăritor cât de cât fiind o „priză” cu obsesia Băsescu!). S-a dus în Antalya. Pământ blestemat, pe caz de Cioabă.
Există rasa asta „superioară” de oameni(?!) cărora le place să fie biciuiţi la fiecare prostie scoasă prin aparatul fonator. Sunt ca nişte masochişti de esenţă nobilă. Adică nu se mulţumesc cu un binefăcător care, cu un bici zdravăn, d-ăla de la Pluguşor, să-i ofere cu gentileţe câte una-două pe spinare sau în alte părţi necocoşate, uneori, atunci când îi podideşte melancolia ori sunt singuri, trişti şi nefericiţi. Nu, domnule, nu! Ei vor s-o ia pe coajă, mecanic. Tot timpul. Ca pistonul de la motorul unei maşini la care nu poţi fi decât copilot. Pur şi simplu, behavioristic: îţi dau – îmi dai. Te ciupesc – mă plesneşti. Te înţep – mă loveşti. Te prostesc în faţă – mă altoieşti. Te sudui – mă scarmeni... Şi tot aşa, exerciţiul repetându-se până la epuizare, ajungi să fii în stare să constaţi că nici nu mai e nevoie de stimulul care să te scoată din papuci. Preventiv, îl ciomăgeşti din prima, fără motiv (eeeh! nu chiar fără motiv... gândiţi-vă că unii fac criză de nervi doar văzându-l!).
Daţi-mi voie, acum, să mă scap cu un apropo cultural pe situaţia ipochimenului. Scurt, Măria Ta, ca să nu te oboseşti la organul priceperii, mai ales că te afli într-o veşnică sfadă cu mintea, chiar şi cea de pe urmă... Deci, piesa de teatru „Les Bâtisseurs d’Empire”, scrisă de inegalabilul Boris Vian (autor, printre altele – nu vă supăraţi, dar e normal pentru igienizarea curriculei – al faimosului „L’Écume des jours” (Spuma zilelor – 1947), roma
