Citesc Kierkegaard; nu se poate! Serios, e vară, ce fel de „lectură estivală“ e asta? Este ca şi cum ai sta cu un pahar plin de whisky (sau ţuică), la zece dimineaţa, în bătaia soarelui, pe plajă. Adevărat, dar pregătesc o comunicare pentru o conferinţă care va avea loc în septembrie, şi în septembrie nu va mai fi aşa de cald. Volumul lui Daphne Hampson, Kierkegaard: Exposition and Critique (Oxford University Press, 2013), pe care-l am în faţă, începe cu o introducere intitulată „Why read Kierkegaard?“. Într-adevăr, de ce să-l (mai) citim astăzi pe Kierkegaard? „Lectura lui Kierkegaard ne dezvăluie o întreagă lume“ (reading Kierkegaard opens out a world), observă de la bun început doamna Hampson, teolog (astăzi) la Oxford, specialistă în postcreştinism şi în relaţia dintre feminism şi teologie.

Dar marea ei pasiune a fost – şi a rămas – Kierkegaard, „un autor eclectic şi versatil, care a avut multe de spus în diverse domenii: teologie, natura discursului filozofic, etică, noţiunea de individualitate, politică şi relaţii interumane“ (p. 1). Danezul însuşi avea dubiile sale cînd nota în Jurnal: „Scrie. Pentru cine? Pentru cei care au fost, pentru morţii pe care-i apreciezi. Mă vor citi? Nu“ (citat de Daphne Hampson în introducerea menţionată). Fondane, care l-a citit în al patrulea deceniu al secolului trecut, observa cu acuitate într-un capitol din Conştiinţa nefericită dedicat lui Kierkegaard („Søren Kierkegaard şi categoria secretului“) că autorul este „un om viu, a cărui gîndire nu este o reflecţie asupra existenţei, ci mişcarea însăşi a acestei existenţe spre vieţuire“ (Bucureşti, Editura Humanitas, p. 209). Fondane voia să pună în evidenţă faptul că pentru gînditorul „existenţial“ nu numai că existenţa precede esenţa, cum spun filozofii, ci mai mult, actul existenţial – trăirea – are prioritate faţă de interpretare, faţă de reflecţia asupra semn