Traficul rutier şi modul în care se comportă cei care se află în trafic este unul dintre cele mai sigure barometre a stadiului de dezvoltare a unei ţări.
Îmi amintesc cum, în nenumărate rânduri când mă aflam în ţări ale Europei de Vest, urmăream recţiile şoferilor prinşi în ambuteiaje, încercând să surprind momentul unei reacţii mioritice, o tentativă de scăpare, de evadare din plutonul de „fraieri” care aşteptau cuminţi în coloană deblocarea circulaţiei. Fără succes însă! Afurisiţii occidentali dădeau dovadă clară de ceea ce noi, care ne credem „şmecherii” Universului, numim lipsă imaginaţie şi spirit de orientare. Nu pentru că ar fi mai puţin geniali decât noi, sau nu ar fi atât de abili în mânuirea „covrigului”, ci pentru că ştiu că asta ar presupune fie încălcarea legilor, fie sfidarea normelor de bun simţ, fie ambele variante. Iar pentru ei, oameni obişnuiţi cu legile scrise şi nescrise, crescuţi şi educaţi în spiritul acestora, asta este inacceptabil.
Ceea ce pentru un occidental este inadmisibil, pentru noi este însă un moft, o bagatelă, o dovadă de prostie până la urmă, potrivit valorilor locale. Adică, de ce eu, marele buric al planetei, să stau în rând cu muritorii de rând - care nici măcar nu au sub capota motorului ceva comparabil cu herghelia mea de cai putere, plus că nici nu conduc la fel ca subsemnatul, care e o clonă fidelă a lui Schumacher – când pe umerii mei apasă salvarea planetei, constând în achiziţionarea a două kilograme de ceapă din Piaţa Centrală?
Sau de ce aş acorda prioritate la trecerea de pietoni, de ce să nu stau în mijlocul zebrei atunci când am roşu la semafor, de ce aş semnaliza schimbarea direcţiei de mers, de ce m-aş asigura, de ce aş respecta viteza legală, de ce nu aş putea să urc şi beat mort la volan? De ce, oare? Doar nu risc nimic, cel mult câteva sute de lei unui poliţist care mă surprinde făcând asta, dar nu