La sfîrşit de săptămînă, litoralul se umple. Dau năvală corporatiştii şi alţii ca ei, oameni harnici şi dinamici, cu dare de mînă şi care nu pregetă să se urce în maşini vineri sau chiar sîmbătă ca să-şi ofere una, două zile de relaxare la mare. În fond, de la Bucureşti, cu o maşină mai acătării, nu faci nici trei ore pînă pe litoral. Aşa că staţiunile se umplu brusc, restaurantele gem, chelnerii nu mai prididesc, se mănîncă şi se beau cantităţi industriale. Distracţie pe cinste! Vara pe val. Pînă şi liniştitul meu 2 Mai se animă peste limita rezonabilului, pe strada principală maşinile stau ciorchini, nu mai poţi intra-n curţi de răul lor, „Micul golf“, cîrciuma de pe plajă, abia mai face faţă şi obişnuiţii locului fug care pe unde pot – în alte cîrciumi, adică, mai în interior, „La Babuşcă“, de exemplu, doar nu de asta duce lipsă acum satul. De neimaginat aşa ceva înainte.

Mi-aduc aminte ce aventură era, pentru familia noastră, prin anii şaptezeci, mersul la mare – o dată pe an, în concediu: ideea de a merge de mai multe ori pe litoral era de neconceput pentru părinţii mei. Preparativele începeau din vreme. Maşina, o Dacia 1100, era dusă la verificat la şoferul care le dăduse lecţii de condus cînd îşi luaseră carnetul. Meşterul dădea o tură cu ea, o asculta, o mai regla, îi umfla roţile la presiunea prescrisă de cartea tehnică, se asigura că trusa de scule (inutilă, de fapt, pentru tata) şi cea medicală erau complete... În fine, ne spunea că totul e în regulă, maşina rezistă la o asemenea călătorie grea. În ziua legiuită, ne trezeam foarte devreme, nu era bine să conduci pe căldură. Mama pregătea de cu seară sandviciuri, cîteva legume – se mînca sănătos –, dimineaţă făcea cafea şi-o punea în termos – nu existau benzinării la care să te opreşti să mănînci ceva şi, scuzaţi!, să mergi la toaletă, iar la restaurante nu ne opream: costa şi dura prea mu