În Rusia, principala moştenitoare a defunctei URSS, din faimoasa matrioşkă deschisă după 1991, cu chipul lui Boris Elţin, au început să iasă doar păpuşi cu figura lui Vladimir Putin, un produs tipic al sistemului sovietic, deloc dispus la compromisuri. În cei 69 de ani care au trecut de la 23 august 1944, România e cam în aceeaşi situaţie: e într-o ogradă politico-militară, dar nu se ştie pentru cât timp... Dincolo de orice precepţie asupra relaţiilor româno-ruse, un lucru e cert: progresul instituţional politic al spaţiului românesc, aflat la confluenţa intereselor austriece, otomane şi ruseşti a fost posibil prin colaborarea cu Rusia. Intuită de Dimitrie Cantemir, această colaborare a fost dominată de o fobie endemică. Justificată, totuşi de tendinţele expansioniste ruseşti, acesteia i se pot opune realizările politice româneşti moderne, unde măcar la stadiul de intenţie, ruşii au avut o atitudine binevoitoare. Eliminarea monopolului otoman după Kuciuk Kainardji, în 1774, Tratatul de la Adrianopol din 1829, Regulementele Organice, atitudinea binevoitoare a Rusiei faţă de dubla alegere a lui Cuza, din dorinţa de a recăpăta prestigiul erodat de înfrângerea din războiul Crimeii, cooperarea din războiul ruso-turc din 1877-1878, cedarea Dobrogei către România, au fost minimizate de gesturile de agresiune, din 1775-Bucovina -cedată habsburgilor, 1812-Basarabia devenită oblastie rusă, răpirea sudului Basarabiei, cedat de Rusia în 1856. După 1878, sentimentele antiruseşti au fost dominante în politica externă românească în timp ce orice discuţie despre românii din Transilvania asupriţi de aliaţii nosştri austro-ungari din Tripla Alianţă era taxată drept acţiune de sprijin făţiş pentru Rusia. Primul război mondial ne-a găsit din nou alături de Rusia, care ne-a promis Transilvania, dar revoluţia din 1917 ne-a aruncat în voia destinului, rusofobia redevenind dominantă. Cum er