Supele şi pastele sunt clasicele „primi piatti” din bucătăria toscană. Iar acolo unde sunt paste, trebuie să fie şi… sos pentru paste. Un prieten toscan ne povestea deunăzi că – apropo de sosuri – unul dintre cele mai îndrăgite este cel denumit „sugo finto”, ceea ce ar însemna „sos fals”. Fals, fals, dar şi el se pregăteşte după reguli anume, foarte exacte. Iar „făcătura” vine din faptul că seamănă foarte bine cu sosurile de roşii şi carne – tip „ragu” – doar că este preparat numai din ierburi aromatice şi legume.

Versatilitatea este o caracteristică interesantă a gastronomiei toscane. Gospodinele de odinioară – ca şi acelea care astăzi s-au reîntors la bucuria gătitului „ca-n bătrâni”, aducându-şi tributul mişcării Slow Food – obişnuiau să pregătească din ouă şi făină un fel de gogoşele pe care fie le puneau la fiert în apă cu legume, la foc lent, transformându-le într-o supă delicioasă, fie le tăiau, le sotau, le adăugau un sos şi pregăteau din ele paste scăzute, de o savoare aparte.

Dacă vorbim despre acele mâncăruri cunoscute de obicei sub numele de „primi”, atunci ar trebui să spunem că în Toscana, ca peste tot în Italia, cea mai ofertantă soluţie este „una bella spaghettata” – o farfurie frumoasă cu spaghete. Nimic mai mult. Chiar şi pe Elba – da, e vorba despre locul primului exil napoleonian – ori pe Giglio, cele două frumoase insule din largul Toscanei, o porţie de spaghete e o soluţie la îndemână, mai ales dacă îi adaugi un sos cu usturoi, ulei de măsline, pătrunjel verde, roşii tocate şi bucăţele de „bottarga” (ton afumat).

O a treia categorie de mâncăruri nelipsite din această regiune o reprezintă cele pe bază de orez.

„Il riso”, spune italianul. Şi nu e vorba de pilafuri, ca pe la noi, ci de delicatele „risotto”, care în economia mesei toscane ocupă un loc mai important decât în Veneto sau în Piemont. Pentru pregătirea unu