În ciuda vicisitudinilor istorice, între atârnare şi neatârnare, Înalta Poartă nu ne-a strivit neamul, îngăduindu-i aşezarea, statul, dăinuirea credinţelor, religiei, obiceiurilor şi limbii. Chestiunea ţine de esenţa acestui imperiu mahomedan care nu seamănă nici cu cel roman, dar nici cu cel britanic.
Lăsând de o parte consideraţiile politice, influenţa turcă asupra limbii române durează până în primele decenii ale secolului al XIX-lea, când elitele postfanariote aruncă la coş şalvarii şi imineii, reromanizând limba şi europenizând statul.
Când vorbim de împrumuturile turcice ar trebui să avem poate în vedere şi perioada pătrunderii elementelor pecenege, cumane şi tătare, ale cărei începuturi coboară mult în timp, perioadă reconstituită, în mare parte, prin Codex Comanicus, deşi, aşa cum a arătat G. Ivănescu, „e greu de separat împrumuturile pecenege, cumane şi tătare de cele turce mai târziu.” Acestor împrumuturi li se vor adaugă cele turceşti otomane sau osmanlâi, mai evidente în secolele XVI-XVIII (deşi se poate coborî până în veacul al XIV-lea) şi culminând cu epoca fanarioţilor. Aceasta este epoca unui paralelism greco-turc, ceea ce face adesea dificilă stabilirea unui filiere unice.
O listă subiectivă a cuvintelor indispensabile ar putea fi următoarea: arpagic (poate prin bulgară), baclava,bacşiş, balama, basma, bidinea, bostan, burghiu (poate prin bulgară sau sârbă), cafea, capac, catifea, cazan, cântar, cearşaf, ceaun (din tătară, prin ucraineană), chef, chel, chibrit, chihlimbar (poate prin neogreacă, kehlimbári, kehlibári, Scriban), chior, chioşc, cioban, ciorap, ciorbă, conac, cutie, degeaba, dud, dulap, dulgher, duşman,duşumea, farfurie (poate prin neogreacă), fildeş, geam, geamantan, geantă, ghiveci, ienibahar, magiun, mahala, murdar, musafir, papuc, pătlăgea, perdea, raft, rahat, salam, salcâm, sarma, sidef, sârmă, sobă, sofa, sufrage
