„Aţi fost la atelierul de icoane?” - întrebarea venea de la un turist rotofei pe care-l remarcasem în drumul nostru de la Salonic la Kalambaka: ţinea strâns de mână o zgâtie de fată de vreo 5 ani, care voia să ştie la fiecare kilometru unde ne aflăm... Nu, nu fusesem acolo dar, în dimineaţa aceea, după ce vânasem cu folos răsăritul între Olimp şi Marea Egee şi după ce urcasem pe albia râului Pinios spre izvoare, chiar că ne simteam gata de katharsis în cel mai frumos spaţiu de artă de la poalele Meteorei.

Intrăm, aşadar, în „casa cu icoane” din marginea drumului spre Meteore, căreia i s-ar fi putut spune şi „casa românească”, pentru că aproape toţi artiştii de aici vorbesc fluent limba română. Suntem primiţi cu loukumi, apă şi ouzo.

În jur, numai icoane. Pictate ieri sau acum două sute de ani. La preţuri adecvate vechimii şi provenienţei lor. Ghizii fac risipă de carismă îndată ce se văd faţă în faţă cu turiştii români (fiindcă numai pe unii dintre ei îi pot numi... pelerini).

Aşa, plecând de la nivelul acestei admiratii, am cunoscut-o pe Ofelia Papaioannou: înaltă, blondă, cu trăsături fine ca de balerină. Ascultând, parcă, de Hamlet, Ofelia noastră s-a tras mai aproape de mănăstire. Alunecând printre icoanele din atelier, ea reuşeşte să ne spună că e absolventă de ASE, la Bucureşti, că şi-a cunoscut soţul, pe Konstantinos, în România şi că s-a mutat la Kalambaka sperând într-o viaţă nouă. Aici şi-a descoperit afinitatea pentru obiectele de cult şi astfel a ajuns la atelierul de icoane.

„Respectăm ritualul ortodox al picturii: ne rugăm la fiecare icoana pe care o executăm. Pictăm un sfânt timp de o săptămână sau două, fără termene, după starea noastra spirituală”, îmi zice Ofelia. „O să venim şi la Bucureşti cu icoanele noastre pictate sub poalele Meteorei”. După tejghele, pictori şi sculptori, trebăluiesc atent, care după cum e menit: unii lucre