García Márquez a reuşit să creeze un extraordinar exemplu de discurs narativ, menit a evalua chiar delicatul raport dintre ficţiune şi realitate, şi astfel mare parte din comicul implicat în text devine pe deplin conştient de sine, fiind accentuat mai cu seamă în acele momente cînd un anumit personaj pare a avea curajul de a păşi în afara graniţelor impuse de paginile cărţii şi de a se adresa fie realităţii nefictive a lumii latinoamericane, fie direct cititorilor reali, exact după modelul impus de Cervantes în Don Quijote, prin intermediul scenelor desprinse parcă din spectacolele de commedia dell’arte sau de farsă tradiţională. În acest fel, García Márquez încorporează, după modelul lui Cervantes, însuşi textul romanului său în actul lecturii (Aureliano descifrînd, în ultimele pagini ale romanului, manuscrisele lui Melchiade) şi al interpretării. În plus, toate personajele din Un veac de singurătate au tendinţa de a-şi afirma, în anumite momente, propria realitate ficţională sau istorică, după caz, raportîndu-se la o ficţiune anterioară deja cunoscută cititorilor şi al cărei punct culminant îl reprezintă propriile lor fapte.

De aici violenţa care domină, pe alocuri, cartea: la fel ca şi în Don Quijote, aceasta este un element prin excelenţă antiidealizant şi îi sugerează cititorului cît de frecvent se întîmplă ca bunele intenţii să nu facă altceva decît să-i prejudicieze pe cei cărora ar trebui să le facă bine... Astfel, scrierea romanului dobîndeşte pentru García Márquez o nouă funcţie: a inventa o naraţiune principală, care poate funcţiona simultan ca acţiune plauzibilă şi ca fapt emblematic, este similar, după cum consideră James Wood, vorbind despre Cervantes, „cu a inventa un nou produs sau mecanism menit să funcţioneze la infinit“. Scriitorul columbian a făcut tocmai acest lucru şi, implicit, s-a folosit şi de modelele simbolice impuse de Go