Dramaturg și regizor, Bogdan Georgescu a lucrat o jumătate de deceniu în cartierul Rahova- Uranus, epicentrul bucureștean al evacuărilor for ţate ale locuitorilor săraci din casele naţionalizate, în proiecte de artă comunitară – o experien - ţă care, în opinia lui, a ajuns la final (pentru a nu se gentrifica, odată cu întreaga zonă). În acest interviu, Bogdan Georgescu vorbește despre contextul care l-a dus în Rahova, condiţiile specifice și limitele teatrului comunitar.
Să începem cu sfîrșitul: de ce-ai abandonat proiectele din Rahova-Uranus?
După șapte ani, s-a transformat într-un fel de reţetă, într-un model de succes care nu m-a interesat niciodată. Motivul pentru care am ajuns să lucrez în Rahova, la ţară sau în vîrful muntelui era tocmai faptul că totul – în teatru – mi se părea super-fake și n-are nici un fel de relevanţă, reperele fiind spectacolele pe care le vedeam în București și UNATC-ul; nu mi se întîmpla nimic, artistic vorbind.
Pe de altă parte, dacă i-ai întreba pe alţii despre aceeași perioadă – începutul și mijlocul anilor 2000 –, ţi-ar răspunde că a fost momentul celor mai mari „transformări“ de pe scena actuală (dezvoltarea teatrului independent, dramAcum, finanţări mult mai accesibile…). Chiar și pe tine te-a interesat tipul de dramaturgie susţinut de dramAcum, de dezvoltare a textului în lucrul cu regizorul și actorii.
Mă interesează și acum, mi se pare important. Dar mi se pare că și asta riscă să devină o șmecherie, luăm dramaturgi care să scrie așa cum știm noi că vrem să scrie. Poate că ideea asta de comunicare cu o comunitate a venit și din lipsa unui dialog între artiști.
Dar care era, de fapt, atmosfera în teatrul independent din anii 2004-2007?
Sincer, mi se pare că era mai evident atunci (cînd nu existau atît de multe spaţii noninstituţionale) că, în afară de Gianina Cărbunariu şi