Mi-am topit destinul în focul de tabără pe care au uitat să-l stingă tinerii care se bucură de fiecare zi, ca şi cum ar fi prima sau ultima lor zi pe lume. Mi-am scufundat destinul în apa unei mări care face mai mult decât orice piatră preţioasă, care sclipeşte mai clar decât orice diamant şlefuit cu seriozitate. Mi-am rătăcit destinul în portul care nu mai adoarme niciodată, cel puţin de azi înainte, de când ne-am pus de acord, pe muteşte, să ne ducem grija reciproc şi să ne vedem în aparenţă de ale noastre. Mi-am evaporat destinul în vocile acestor copii care se joacă în spatele blocului, căutând pe cer scântei sau frânturi de stea, promiţându-şi fel de fel de mărunţişuri şi alergând liber şi inconştient spre maturitate. Mi-am scăldat destinul în lumina pală de lună plină care pare că intră cu totul pe fereastră, ca să spele ce mai e de spălat, ca să usuce lacrimile încă nerostite. Mi-am mototolit destinul cu zgomotul de sticlă spartă pe care îl aud în fiecare zi de dincolo de balcon, de acolo de unde nu supraveghează nimeni grămăjoara de cioburi care-mi dă mereu bună dimineaţa. Mi-am acoperit destinul cu nisip şi cu alge, ca să nu cumva să afle cei din jur ce ascunde, ce ascund, ca să nu cumva să mă dea de gol clipirea blândă care face scandal în tâmplele mele. Mi-am retuşat destinul cu dalta slăbiciunilor, asumându-mi fiecare risc şi fiecare efect secundar pe care l-au scris sau nu specialiştii în prospect, răspunzând, deodată, într-un discurs cu totul special şi cu totul incoerent, şi cu da şi cu nu tuturor întrebărilor. Mi-am antrenat destinul în prima ligă a singurătăţii, ca să fie pregătit pentru orice altă confruntare, pentru orice alt meci de mare clasă pe care îl pregătesc cei din jur fără acordul nostru. Mi-am îndulcit destinul cu o bucăţică generoasă de albastru pe care mi-o pusese deoparte cineva drag care uită întotdeauna să mă oblige să-mi achit dator