Triburile germanice au invadat insulele britanice până târziu, în jurul anului 600. Profitând de lipsa de unitate din rândul populatiilor celtice, invadatorii asaltează cu succes teritoriile, în ciuda lipsei de coordonare a atacurilor. Iuţii se stabilesc în Kent, saxonii în jurul Londrei şi la sud de Tamisa până aproape de Cornwall, iar anglii se înstăpânesc în centrul şi nordul ţinutului.
Din micile uniuni tribale vor rezulta până la jumătatea secolului al VI-lea şapte regate care se vor război aprig între ele: Essex, Sussex, Wessex, Kent, East Anglia, Mercia şi Northumbria. Invadatorii aparţineau unei culturi nordice care punea mare preţ pe virtutea militară, curaj, perseverenţă, dar şi puterea destinului şi obedienţa faţă de conducători.
De altfel, micile bande de războinici loiali liderilor lor sunt cele care vor străpunge corpul civilizaţiei celto-romane. Bandele de războinici care jefuiau cetăţile romane apar în texte sub numele de comitatus. Capul bandei era cel mai viteaz, “regele” (cyning). Rangul său depinde exclusiv de meritele sale războinice şi nu exista vreun criteriu ereditar. El însă concepea după alegerea sa un tabel genealogic prin care dorea să arate că este urmaşul zeului Wotan. Trebuia în permanenţă să-şi demonstreze nobleţea. Distribuia prada în mod egal celor care îl urmau, thegn, care la rândul lor îi erau fideli până la moarte. Din această structură simplistă se vor dezvolta viitoarele regate, legăturile strânse dintre oameni fiind posibile şi datorită populaţiei relativ mici (probabil nu mai mult de 250.000 de invadatori).
Cuceritorii dispreţuiau viaţa urbană, aşa că oraşele au decăzut şi anglo-saxonii au preferat micile comunităţi rurale, unde oamenii erau legaţi prin rudenie sau diverse asocieri. Dovada stă în în numărul extrem de mare de localităţi cu terminaţia –ing, însemnând “oamenii din”. Comerţul extensiv ajun
