Cei trei români „puţin plecaţi“ care parcurg cu bicicleta drumul de la malul Atlanticului până pe litoralul Mării Negre s-au afundat, în prima parte a călătoriei lor, în patria vinului. O experienţă marcantă, bogată şi cu un buchet inconfundabil: pe drumuri lăturalnice, în adevărata Franţă: Vranţa
Vrei, nu vrei să fii de acord, Vranţa înseamnă vie, viţă, vin, viaţă. Ordinea este aleatorie, dar aş prefera să accepţi ordinea asta. De dragul meu, te rog. Îţi place sau nu limba vranceză, accentul localnicilor mai mult sau mai puţin exagerat, în funcţie de regiunea în care călătoreşti, salutul lor mai mult sau mai puţin preţios, cuceritor încă de la intrare, dacă ţi-e foame sau sete, până la urmă eşti nevoit să accepţi sau să refuzi cât poţi tu de politicos o discuţie aproape inevitabilă despre vin.
Şi dacă ai făcut din greşeală o mişcare a poignée-ului către secţiunea vinuri din meniu, ai cu siguranţă ocazia să dezvolţi o discuţie despre terroir, metoda de vinificaţie, soi de struguri, cupajare, vinificator, clasificare etc. Vrei la pahar? Este. Nu vrei o sticlă? Vrei la pichet? Avem. Vrei la carafă? Sigur. Mai mare? Mai mică?
Pe toate străzile găseşti invitaţii care mai de care mai creative. Vino să vizitezi. Vino să deguşti. Vino să vezi. Vino să vorbeşti cu noi. Vino să... bei, să cumperi, să visezi, să vie, viţă, vin, viaţă. Nici nu ştiu cât vin consumă vrancezii pe cap de locuitor. Şi nici nu contează în contextul ăsta. Îţi dai seama din capul locului că dacă ai chef să bei o bere sau un whiskey, eşti automat pus în situaţia să îţi asumi o privire plină de condescendenţă. În Vranţa, odată intrat, trebuie să consumi vin din viţă de vie. Asta e viaţa lor, şi asta vor să împărtăşească cu tine. 640 de kilometri în ultima săptămână
Din Tullete, unde se încheia povestirea noastră din episodul precedent, şi până în apropiere de Piacenza, unde am aj
