Egiptul pare să alunece în război civil, antrenând consecinţe foarte grave pentru întreaga regiune şi cu extensii acum încă imposibil de prevăzut în cazul unei intervenţii externe. Dar, pe fond, despre ce este vorba? Pentru ce se ucid între ei, de secole, suniţii şi şiiţii, de unde atâta neostoită patimă ucigaşă?

Să ne întoarcem în istorie, acolo unde se află foarte complicatele rădăcini ale conflictului. În 632, după moartea Profetului Mahomed, începe bătălia pentru succesiune („califatul"), iar drept-credincioşii se împart în două tabere: pe de o parte suniţii care doresc desemnarea succesorului prin sistemul de alegeri, de cealaltă parte şiiţii, cei care erau convinşi că persoana respectivă, adică primul calif, fusese deja desemnată înainte de moartea Profetului, acesta fiind Ali, fiul spiritual al Profetului( de unde şi numele de şiit, „chiat Ali", „adepţii lui Ali". Situaţia se rezolvă în favoarea primei tabere care-l desemnează prin vot pe Abou Bakr ca prim Immam. Dar, în 657, după asasinarea lui Uthman, cel de-al treilea Calif, de către un partizan de-al lui Ali, acesta este ales în funcţie. În acest moment se deschide conflictul violent între cele două grupări, căci începe contestarea lui Ali de către o parte din clanul Omeiazilor (partizanii lui Uthman) dar şi persoane din grupul care-l însoţea pe Mahomed, apropiaţi ai văduvei Profetului, Aişa.

Din acest moment, Islamul va cunoaşte disputa între şiiţii care-l recunosc pe Ali drept primul succesor al Profetului, el având doi fii, Hassan şi Hussein, cei despre care spun că deschid linia genealogică a Imamilor. De cealaltă parte, suniţii majoritari se grupează încet în jurul clanului Omeiazilor şi nu-l recunosc pe Ali decât ca cel de-al patrulea Calif. Ei se desemnează ca adevăraţii „urmaşi ai Profetului" fiind superiori adversarilor lor, „Ahlubayat", cei care se trag din familia apropiată a Profetu