În sinceritate, celălalt nu există; în plăcere, celălalt există ca donator; în iubire, celălalt există ca primitor.

Cititorul care m-a urmarit până aici simte, acum mai mult ca oricând, nevoia să mă întrerupă. "Dacă iubirea sinceră nu este deloc iubire, cum ar trebui să fie iubirea? Nesinceră?" La drept vorbind, întrebarea asta face toţi banii. Ea este singurul argument pe care îl avem în favoarea sincerităţii. Datorită acestei întrebări ni se pare că iubirea sau este sinceră, sau nu este deloc. Doar cu toţii urâm prefăcătoria, şi cu toţii recunoaştem că o iubire ipocrită nu este iubire. Iată-ne aşadar într-un impas: dacă admitem sinceritatea, nu mai avem iubire; iar dacă o respingem, rezultatul este acelaşi.

Totuşi, întrebarea formulată de cititorul meu este greşită, în măsura în care pretinde că închide în ea şi răspunsul. Şi astfel impasul în care am ajuns este doar aparent. Pentru că opusul sincerităţii nu este prefăcătoria; opusul sincerităţii este adevărul. Prin urmare, îi opun iubirii sincere iubirea adevărată. Şi abia acum pot spune că intru, propriu-zis, în tema pe care mi-am propus să o dezvolt aici.

Să vorbim aşadar despre iubirea adevărată, despre iubirea dintre un "eu" şi celălalt "eu". Dar dacă sinceritatea nu este şi nu poate fi un criteriu, cum anume ştim dacă iubim cu adevărat sau nu? Răspunsul este atât de simplu, încât mă mir că aproape nimeni nu-l vede. În plus, mă tem că veţi râde de mine şi de simplitatea soluţiei mele. Dar, fie. Vreţi să ştiţi dacă îl iubiţi cu adevărat pe celălalt? Ei bine, întrebaţi-l pe celălalt.

Am convenit că iubirea este o relaţie între un "eu" şi celălalt "eu". Prin urmare, în iubire celălalt există cu adevărat. Prin urmare, criteriul iubirii adevărate este celălalt. Asta înseamnă că sentimentele dumneavoastră nu există? Că faptele dumneavoastră nu au valoare? Ba nu. Sentimentele dumneavoastră ex